Moartea tinerilor din București în urma incendiului de acum o săptămână a împietrit o lume întreagă, pentru ca la puțin timp să o arunce în haos. Moartea și ura se învecinează într-un cumplit sentiment de frică și neputință. Trebuie să depășim aceste sentimente și să privim la felul în care vom ști să ne asumăm ceea ce s-a întâmplat cu atâtea zeci și sute de tineri. Dacă ar fi să ne gândim la lecțiile cu care trebuie să rămânem de pe urma acestei tragedii ar fi acelea de a învăța că moartea este singura noastră certitudine și că trebuie să ne obișnuim cu gândul ei, că frica degradează și că doar rămânând cu orice preț oameni găsim singurul antidot în fața acestor realități.

Faptul că societatea în care trăim evită obstinat să vorbească despre moarte este un păcat împotriva vieții; deloc consolator. Nu întâmplător anticii vedeau în gândul la moarte un exercițiu spiritual care te salva din fața oricărei vanități sau josnicii, iar  Sfinții Părinți spuneau că gândul la moarte este începutul înțelepciunii. Așadar, refuzând să vorbim despre moarte respingem înțelepciunea cu care ne putem trăi viața și ne clădi deciziile din fiecare zi.

Nu trebuie să uităm că moartea încearcă să arunce în haos propria noastră existență, pe care îl putem evita umplând cu sens viețuirea noastră. Moartea nu dispare dacă nu vorbim despre ea, ci se arată mai monstruoasă atunci când credem că ea nu mai există sau că este departe. Trăind viața ca pe un dar al lui Dumnezeu, care nu ne aparține și pe care trebuie să îl înapoiem îmbunătățit Celui care ni l-a oferit și bucurându-ne de ceea ce avem, reușim să ne îmblânzim moartea, fără să ne mai fie teamă să o privim în ochi. De fapt viața și moartea sunt în mâinile noastre, pentru că de felul în care trăim reușim să ne pregătim și plecarea din această lume.

Moartea, dar mai ales frica ne-a făcut să ne simțim fragili și neapărați în fața unei tragedii pe care o trăim de cele mai multe ori ca pe o cumplită singurătate. De aceea, solidaritatea și comuniunea te face să simți că, alaturi de alte suflete care ne împărtășesc aceeași stare, putem birui frica de moarte. De altfel, odată cu dezastrul din clubul bucureștean a erupt o imensă frică de moarte, care ne arată cât de fragili şi condamnaţi suntem și cât de ușor ne putem degrada. Într-o anumită măsură frica degradează mai mult decât moartea, pentru că ea anulează umanitatea în încercare disperată de a supraviețui.

Tocmai filmul acestei cumplite tragedii ne arată că tinerii au fost capabili de o adirabilă umanitate, de spirit de jertfă, de curaj în încercarea de a-i salva pe ceilalți ca ei. Condamnându-se singuri la moarte mai mulți tineri nu s-au împăcat cu gândul propriei lor salvări din infern, ci au înfruntat focul salvând alte vieți condamnate ca ale lor. Aceste lecții de veritabil umanism, arată că în infern tinerii nu au încetat să rămână oameni și că infernul a devenit un loc al mântuirii prin solidaritate, prietenie și jertfă.

Noi nu am întrupat aceste valori și suntem departe de a ne proclama curajul deplin în fața morții sau dispoziția de a ne sacrifica pentru prietenii noștri, cu toate acestea nu trebuie să rămânem doar spectatori ai aceste tragedii. Fiecare dintre noi am fost sufletește în acel infern, alături de tinerii pe care probabil nu i-am înțeles și pe care i-am judecat la un moment dat.

Un singur lucru dacă facem pentru ei le răsplătim și curajul și moartea și jertfa și anume: să simțim suferința lor ca pe propria noastră suferință.