Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare s-a născut în timpul împăratului Leon Isaurul (717-741), în satul Maricat din Bitinia (Asia Mică). Părinții lui, Mitrichie și Anastasia, având o situație materială precară nu l-au putut da la școală. Mai târziu a fost luat în armată, unde în războiul pornit de împăratul Leon al IV-lea (775-780) împotriva bulgarilor, Ioanichie a săvârșit multe fapte de vitejie.
Pentru aceasta, împăratul a poruncit să fie trecut în cartea de vrednicie a ostașilor, iar după război să fie răsplătit cu multe bunuri materiale. Însă, Ioanichie și-a ales credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A căzut în erezia luptei împotriva sfintelor icoane și fiind luminat de un bătrân sihastru a simțit nevoia să se pocăiască.
Astfel, s-a ostenit la mai multe mănăstiri precum Avgarov, unde starețul Grigorie i-a fost un adevărat părinte; Utotelos, mănăstire în care a început să învețe scrisul și cititul; Antidin, mănăstire în care a stat doi ani și în sihăstria din Muntele Trihalix.
Pentru că lumea începuse să vină la el pentru a-i cere binecuvâtare, Cuviosul Ioanichie s-a retras într-un munte de lângă satul Elespont. Bunul Dumnezeu i-a dăruit puterea de a „peste șerpi și peste balauri”, precum și darul vederii și al proorociei.
Astfel, a proorocit moartea împăratului Nichifor (802-811) în lupta cu bulgarii, călugărirea lui Stavrichie, fiul acestuia, și moartea lui în anul următor. Cuviosul Metodie, Patriarhul Constantinopolului care venise să îl vadă, i-a proorocit că: „după moartea mea vei urma fără zăbavă”, ceea ce s-a și întâmplat. La trei zile după plecarea patriarhului, Ioanichie a murit, fiind în vârstă de 115 ani.
