Despre viață în învățătura ortodoxă

de | mart. 15, 2021 | Catehetica

Creștinii recunosc în unanimitate că lumea este opera unui Dumnezeu atotputernic și iubitor. Nimic din ceea ce vedem, simțim, pipăim, auzim, nimic din ceea ce există sub soare nu ar fi dacă Dumnezeu nu ar fi Creatorul absolut. Cosmosul, cele văzute și cele nevăzute, i se datorează și aceasta pentru că El e dătător de sens, e unicul făuritor de viață. Însăși viața omului o datorăm Lui. De aceea, când dorim să vorbim despre viață, tema acestei cateheze, nu se poate să nu o descriem în toată complexitatea ei.

O cateheză este insuficientă să ofere toate amănuntele teologice pe care le implică însuși cuvântul viață, dar este suficientă pentru a puncta esențialul. V-ați întrebat ce este viața? Care este sensul vieții? Cum trebuie privită? Cum trebuie trăită? Mulți dintre noi și-au ridicat aceste întrebări, și nu de puține ori. Striviți de greutatea răspunsului am preferat adesea variante ocolitoare, înțelesuri facile, care au dat imboldul conștiinței spre o trăire laxă și chiar indiferentă. În succesiunea mileniilor oamenii au alternat între credința că viața este produsul voinței divine și credința că ea este rezultatul evoluției, între creaționiști și evoluționiști.

Când vorbim despre viață nu ne putem rezuma la o simplă definiție de enciclopedie sau dicționar, care sugerează că viața este un proces în care organismele transformă hrana în energie. Este prea banal pentru cineva care mărturisește credința în Dumnezeu. Și atunci ce e totuși viața?

Termenul de viață poate fi privit și analizat din mai multe unghiuri: viața ca existență; viața ca formă de trai; viața duhovnicească; viața veșnică. Paleta semantică este cu adevărat bogată. Fără să ne propunem obiective ambițioase ne vom opri la următoarele:

Viața ca existență, procesul lui „a fi”, a ființa. Într-un prim înțeles, existența tuturor făpturilor: „Apoi a zis Dumnezeu: „Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Și a fost așa” (Facere 1, 20). Referatul creației din cartea Facerii sau a Genezei este cât se poate de cuprinzător. Dumnezeu, prin puterea Cuvântului a dat viață tuturor creaturilor sale. În al doilea înțeles, ființarea coroanei creației, a omului. A dat viață tuturor, dar omului i-a dat ceva în plus, iar procesul creării omului a fost diferit. Cuvântul și lucrarea s-au armonizat: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2, 7). Această viață este curmată numai de moarte, subiect pe care-l vom dezvolta în cateheza viitoare.

Viața ca trai, ca rost, este suma acțiunilor existenței materiale a omului. Dacă concentrarea energiilor vitale este canalizată doar spre împlinirea pornirilor naturale, de satisfacere a plăcerilor, atunci omul va risca un vid existențial. Păgânescul „carpe diem”, „trăiește clipa” comprima în sine cele mai întunecate scenarii din parcursul vieții unui creștin. Viețuirea spre cele trupești și doar spre ele slăbește firea omului, o îndepărtează treptat de obiectivul principal, o mutilează și o distruge. „Bogatul nemilostiv” (Luca 16) sau „bogatul căruia i-a rodit țarina” (Luca 12) au existat și trăit regește, dar nu le-a păsat de viața duhovnicească. Această indiferență i-a condamnat la moarte, i-a damnat.  Nu întâmplător același evanghelist spunea: „Viața este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12, 23). „Carpe diem” este acceptabil doar în măsura în care acea clipă este trăită pentru Dumnezeu.

Viața duhovnicească este totalitatea acțiunilor și stărilor ce contribuie la apropierea omului de Dumnezeu. Din perspectivă creștină ea este cea mai importantă. La aceasta se referea Sfântul Pavel când vorbea despre exclusivitatea înțelegerii lucrurilor duhovnicești, despre acea categorie de oameni numiți „oameni duhovnicești”(I Corinteni 2, 13). Asupra acestei vieți a încercat Domnul Hristos să ne canalizeze atenția. Sfântul Evanghelist Ioan sublinia: „Întru el era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4). Această viață este imposibilă fără Hristos întrucât: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51). Capacitățile fizice și intelectuale specifice omului duhovnicesc sunt greu de imaginat. Până la cădere, Adam a fost prototip al omului duhovnicesc. El era într-o urcare, într-o creștere continuă. Doar neascultarea l-a oprit, l-a împiedicat să se desăvârșească. Și ce a realizat cât a fost în această stare? Teologul rus Ilarion Alfeyev ne oferă un răspuns: „Așadar, după ce l-a făcut pe om, Dumnezeu l-a pus într-o grădină-paradis, sădită de El „în Eden, spre răsărit” (Facerea 2,8). Omul primise în dar raiul în care trăia într-o perfectă armonie cu natura; înțelegea limbajul animalelor, iar acestea ascultau de el; toate elementele îi erau supuse, ca unui rege. (…) Acordându-i omului dreptul de a da nume tuturor creaturilor, Dumnezeu îl introduce oarecum în miezul procesului Său de creație, îl invită la o co-creare, la o co-operare”.[1] Omul ce trăiește duhovnicește se face cu adevărat co-creator și cooperator al lui Dumnezeu. De aceea e atât de important acest mod de înțelegere a vieții. Aceasta este perspectiva ortodoxă, biblică asupra vieții omului, o viață ce se desăvârșește în viața veșnică.

Intră această viață în contradicție cu îndatoririle omului? Porunca este foarte clară: „creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și îl stăpâniți”. Este compatibilă viața duhovnicească cu această binecuvântare edenică? Pentru unii creștini, trăitori în perioada în care Sfântul Pavel își scrie epistolele, asumarea vieții duhovnicești a însemnat renunțarea la îndatoririle sociale și gospodărești. Apostolul Pavel n-a stat pe gânduri și i-a mustrat chemându-i la respectarea îndatoririlor: „cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). Intervenția Sfântului Pavel nu eluda înțelesul primar al poruncii, anume invitația făcută de Dumnezeu omului de a se bucura de toată creația și de el însuși fără niciun efort. Apostolul surprinde realitatea de după cădere, a omului care trebuia să-și câștige existența prin sudoarea frunții sale, ca o cicatrice a căderii.

Rezumând această idee trebuie să spunem că viața duhovnicească nu intră în conflict cu binecuvântările materiale promise de Dumnezeu și reiterate atât de frumos în rugăciunile de la Taina Cununiei[2]. În schimb viața duhovnicească este în dezacord total cu prioritizarea omului material, a lui homo economicus, a viețuirii de dragul plăcerilor trupului. Forța vieții duhovnicești stă în capacitatea de a cuprinde „viața ca trai” și „viața ca existență” și să le dea adevăratul sens.

În aceste puține cuvinte am încercat să ne răspundem la câteva întrebări: „Ce este viața? Ce este viața ca existență? Ce este viața ca trai? Ce este viața duhovnicească?” Și răspunsurile ar putea fi rezumate în ceea ce ne-a lăsat ancestrala lucrare „Păstorul” atribuită lui Herma: „Mai întâi de toate, crede că este un singur Dumnezeu, Care a creat pe toate și le-a întocmit (Ef. 3, 9), Care a adus pe toate de la neființă la ființă (2 Mac.7, 28; Înț. Sol. 1, 14), Care cuprinde pe toate, dar numai El e necuprins”.[3]

Privind prin aceste cuvinte spre viitor nu vom neglija traseul pe care trebuie să-l urmăm. Și care ar fi raportarea noastră ideală la viață? Să ignorăm faptul că toate sunt daruri de la Dumnezeu? Să o trăim ca și cum n-ar trebui să dăm socoteală nimănui? Să o trăim cu gândul că dincolo de acești pereți materiali se află ceva cu adevărat important? Să o privim ca pe cea mai bună ocazie de a ne apropia de Dumnezeu și a ne întâlni cu neamul nostru? Sunt doar câteva întrebări care demonstrează actualitatea vieții ca temă de reflecție.

Înainte de a încheia vă invit să reflectați asupra actualității următoarei apoftegme: „Un nevoitor L-a întrebat pe Dumnezeu: – Doamne! De ce unii oameni mor la tinerețe, iar alții trăiesc până la adânci bătrâneți? De ce unii sunt săraci, iar alții bogați? De ce necredincioșii sunt bogați, iar binecredincioșii sunt săraci? Și a auzit glas din cer: – Ia aminte la tine însuți! Iar acestea despre care întrebi sunt judecățile lui Dumnezeu, și nu este nici un folos pentru tine să le iscodești!”[4]

Cateheza următoare este dedicată opusului vieții, morții!


[1] Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, trad. Felicia Dumas (Iași: Doxologia, 2014), 114.

[2] Molitfelnic, Slujba cununiei.

[3] Herma, „Păstorul”, în Scrierile Părinților Apostolici (București: EIBMBOR, 1995), 298.

[4] Adrian Tănăsescu-Vlas, trad., Apa vieții. 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc (Bucuresti: Sophia, 2016), 22.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/pr-liviu-vidican-manci/" target="_self">Pr. Liviu Vidican Manci</a>

Pr. Liviu Vidican Manci

Directorul Seminarului Teologic Ortodox și lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Ultimele articole

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

Introducere Învierea apropiatului Lazăr, are felurite ecouri în popor. În vreme ce familia se bucură și cei care asistaseră la moment rămân înmărmuriți de uimire, fariseii își asumă rolul de „pârâcioși” sociali. Fug la sinedriu și neglijând aspecte precum plânsul lui...

Mai multe din Catehetica
Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Într-un context cultural materialist și puternic marcat de gândirea protestantă radicală, o gândire cvasi-iconoclastă, a vorbi despre oameni ca sfinți poate fi greu de înțeles. Așa cum am observat în cateheza precedentă, omul și-a pierdut, în ochii filosofiei...

Despre incinerare în învățătura ortodoxă

Despre incinerare în învățătura ortodoxă

Așa cum am observat în cateheza anterioară, creștinului ortodox nu-i este indiferent unde și cum este așezat trupul lipsit de viață. Cimitirul nu este un semn al morții, nu are sensul de necropolă (tradus mot a mot, orașul morților) ci un loc al adormirii în orizontul...