1 Sfântul Apostol Filip s-a născut în Betsaida Galileei, de unde erau și Sfinții Petru și Andrei. A fost chemat la apostolat chiar a doua zi după chemarea acestora și a celor doi frați Iacob și Ioan, fiii lui Zevedei. Filip era căsătorit. Avea patru fete care prin propovăduirea lor au ilustrat apostolatul și chipul femeii creștine.
Sfântul Apostol Filip și-a păstrat în tot timpul propovăduirii înflăcărarea din clipa chemării sale la apostolat și a împodobit-o cu mucenicia. El însuși a primit darul Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. El însuși a săvârșit minuni în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, în Galileea a înviat copilul unei femei.
De aici, a trecut în Grecia vindecând multe neputințe, apoi a plecat spre Parți, în orașele reginei Candace din Etiopia, apoi în Arabia și la Azot. Mai departe, Sfântul Apostol Filip a ajuns în orașul Ierapoli din Siria unde a săvârșit alte minuni precum învierea tânărului Teofil, spre încredințarea lui Aristarh, conducătorul orașului.
După ce a zidit aici o biserică și l-a așezat episcop pe Ir, a plecat mai departe în Lida și Misia. Acolo s-a întâlnit cu Sfântul Apostol Bartolomeu sau Natanail, prietenul său și cu Mariam sora lui Filip și propovăduind împreună pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-au întors din nou la Ierapolis. În acest oraș eu tămăduit și pe Nicanora, soția guvernatorului orașului, care fusese mușcată de un șarpe și era pe moarte.
Au omorât prin rugăciune o viperă pe care păgânii din oraș o considerau drept zeiță a lor și i se închinau. În urma acestei întâmplări păgânii i-au prins pe sfinți și i-au osândit la moarte prin răstignire. Apostolul Filip a fost spânzurat cu capul în jos chiar deasupra ușii templului unde fusese vipera, iar Bartolomeu lângă peretele templului. În timp ce mulțimea de păgâni arunca cu pietre a avut loc un cutremur.
Păgânii s-au speriat și i-au dezlegat, însă Filip trecuse la Domnul așa cum îi fusese rânduit să își pecetluiască apostolia cu mucenicia. Sfântul Bartolomeu a botezat pe toți cei care au crezut în Hristos și le-a pus episcop pe Stahie, a îngropat trupul Sfântului Apostol Filip și s-a dus în orașul Albana din Armenia Mare, unde a sfârșit și el răstignit. Sfânta Mariam, sora lui Filip s-a dus în Licaonia, unde a botezat mulți păgâni, după care s-a mutat cu pace la Domnul.
2. Născut în 1296 în sânul unei familii de neam ales şi deosebit de evlavioase, tânărul Grigorie a vieţuit de mic în palatele împărăteşti, dat fiind că tatăl său, fericitul Constanţiu, era sfetnic al împăratului Andronic al II-lea (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic al III-lea.
Când Grigorie avea 7 ani, tatăl său, care ajunsese pe cele mai înalte trepte ale rugăciunii, a murit, iar el a fost instruit în ştiinţele vremii, agonisindu-şi o educaţie temeinică. Legăturile strânse cu monahii de la Sfântul Munte Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din tinereţe o rânduială de viaţă aspră, cu post, rugăciune şi priveghere.
Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Sfântul Teolipt, ajuns mai târziu mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume. Lepădând grijile lumeşti, în toamna anului 1317, a plecat, împreună cu cei doi fraţi ai săi, spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatoped, sub conducerea Sfântului Nicodim (prăznuit la 11 iulie), a dus o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea.
Se ruga cu multă stăruinţă şi evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: ,,Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”. După trei ani, în 1321, monahul Grigorie se stabileşte în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, a strălucit prin virtuţi, prin înţelepciune şi prin cuvânt, ,,luptând cu trupul ca să ajungă asemenea celor fără de trup”.
Vreme de trei luni nu a dormit nici noaptea, ci numai puţin după prânz. În 1326, după ce a fost hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Veria, din ţinutul Macedoniei. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat vreme de cinci ani. El însuşi cinci zile pe săptămână stătea deosebi în tăcere, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie, după care le dădea povăţuiri duhovniceşti.
În această vreme a început să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, preschimbată de lumina harului Duhului Sfânt.
Când, în anul 1334, Varlaam din Calabria, urmat de învăţatul Achindin, începe să defaime monahismul, practica isihastă şi învăţătura ortodoxă despre energiile dumnezeieşti necreate, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe.
El precizează în scris, în mai multe tratate, învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea minţii, dar şi despre lucrarea harului necreat, care se arată Sfinţilor ca lumină. În urma acestor dispute, Sinodul din anul 1341 a întărit învăţătura isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge în Italia, fiind bineprimit în Biserica apuseană, care-i susţinea părerile.
La scurtă vreme însă, în 1343, duşmanii Sfântului Grigorie Palama îl acuză pe nedrept de uneltire şi-l aruncă în închisoare, reuşind chiar să-l supună unei condamnări bisericeşti. Dar, peste patru ani este repus în cinste, iar Sinodul din 1351 hotărăşte că isihasmul este dogmă a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin.
Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunge acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, cade în mâinile turcilor, rămânând captiv vreme de un an. Aici propovăduieşte pe Hristos musulmanilor, primejduindu-şi viaţa. Eliberat prin răscumpărare, Sfântul Grigorie s-a reîntors la eparhia sa, făcând multe minuni şi vindecând mulţi bolnavi în cursul ultimilor trei ani de viaţă.
În ajunul morţii sale, Sfântul Ioan Gură de Aur (prăznuit pe 13 noiembrie) i-a apărut în vedenie, adresându-i cuvintele: „Spre înălţimi! Spre înălţimi!”. Sfântul Grigorie Palama a adormit întru Domnul la 14 noiembrie 1359, iar după nouă ani a fost canonizat de Sinodul din Constantinopol pentru lupta dusă împotriva ereticilor şi pentru teologia şi viaţa sa, adânc duhovniceşti şi ortodoxe. Moaştele sale se găsesc până astăzi la Tesalonic, iar pomenirea lui se săvârşeşte pe 14 noiembrie, dar şi în Duminica a doua a Postului Mare.
Alături de Sfântul Ierarh Grigorie, supranumit ,,teologul luminii dumnezeieşti”, Biserica cinsteşte şi pe cei şase membri ai familiei sale, pildă de familie creştină împodobită cu virtuţi alese: tatăl său Constanţiu, sfetnic împărătesc, om înţelept, credincios, evlavios şi mare rugător, considerat sfânt încă din timpul vieţii, răposat ca mirean; mama sa, Caloni; fraţii săi, ieromonahii Teodosie şi Macarie, precum şi surorile sale, Epiharia şi Teodota, toţi călugăriţi datorită pildei şi sfatului Sfântului Grigorie, vieţuitori plini de râvnă în dobândirea luminii celei neapropiate prin nevoinţă, răbdare, ascultare, lepădare de lume şi rugăciune neîncetată.
Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
