„Suntem într-o derivă materialistă, care se vede și în artă. Nu am tabieturi, am strategie’’
Pictorul Ovidiu Avram
În fiecare an, la 19 mai, se marchează Ziua Pictorilor, care reprezintă data nașterii lui Ion Țuculescu (1910-1962), pictor reprezentativ pentru spiritul românesc. Am marcat acest moment important printr-un scurt dialog cu un alt artist reprezentativ al artei românești contemporane, Ovidiu Avram. S-a născut pe 9 august 1953, în Teius, judeţul Alba. A absolvit Academia Vizuală de Arte „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, iar între anii 1988 și 1992 a plecat în exil în Koln, Germania. Din 1975 a expus în numeroase galerii din România şi din lume şi a mai obţinut alte două premii: „Tribuna”, în 1983 şi “Artaddiction”, Stockholm, în 2001. În anul 2015 a câştigat Bienala de la Tivoli, acest succes confirmând, încă o dată, valoarea ridicată a școlii clujene de arte frumoase și, desigur, clasa europeană a artistului clujean.
Ovidiu Avram este supranumit Salvador Dali al României şi este inclus printre primii 1.000 pictori fantastici ai lumii. A fost prieten cu Nicolae Steinhardt, care spunea despre operele sale: „văd precumpănitor într-însele reflecţia viselor şi închipuirilor mele”. Lucrările sale au fost prezentate în expoziţii din întreaga lume: Suedia, Africa de Sud, Germania, Franța, Luxemburg, Dubai, Ungaria, Elveția, Japonia.
După întoarcerea în țară, se bucură de prietenia unei alte personalităţi de primă mărime, Nicolae Steinhardt, şi de lumina spirituală răspândită cu generozitate de către eruditul sihastru. Fără îndoială, flacăra care i s-a aprins la acea vreme în suflet, arde cu aceeaşi putere, oferindu-i forţă şi inspiraţie în săvârșirea la atât de înalt nivel, a actului artistic! Nu este întâmplătoare, aşadar, includerea lui Ovidiu Avram şi a creaţiilor sale în “Lexiconul picturii fantastice universale”, elaborat de criticul de artă vienez Georg Habarta.
„Artă și meșteșug. Culori, site, ecrane filtrante, îndemânare, surprize. Ce rezultă e de obicei tainic, insolit. Văd precumpănitor într-însele reflecția viselor și închipuirilor mele. Iată, liniile acestea aurite, late, rotunjite la un capăt, nu-s oare lame tăioase, tăișuri adică săbii de samurai? Sau sunt ideograme pe un fond de mătase și fulguiri de chimonouri? Preferințele mele impun tălmăcirea dintâi, potrivit înfocatei admirații pe care o port simțului japonez al superbiei codului bushido, eroicului și sacralității. Auster, prin urmare, scapără spadele și nu se lasă descifrate (- între Ernst Junger și Inazo Nitobe-) decât sub semnul polisemiei și nesiguranței: pentru ipoteza semiotică, tot pline de putere și fascinație ademenesc. Ori morfogramele acestea aproape străvezii: sunt frunze diafane, țin de regnul animal? (Se prefac, se prelungesc constituenții plantelor în viețile onirice?) Cât contrast între rafinamentele și tăriile extrem-orientale și fală, pe deoparte, și blândețele verzui-albăstruiului vegetal apos de alta!’’ Nicolae Steinhardt
