fântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credinţe, s-a născut în Constantinopol, din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, anume Teodor şi Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărtu­risirii, suferind răni şi îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăţiei lui Constantin Copro- nim, pentru că, fiind el în dregătoria însemnării lucrurilor împărăteşti de taină şi cinstind sfintele icoane cu bună credinţă, a fost clevetit la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuito­rului şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor şi, cercetându-l şi înştiinţându-se că toate cele spuse împo­triva lui sunt adevărate, l-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar după ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului, a fost bătut şi trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina şi acolo, fiind aruncat într-o temniţă cumplită, a pătimit pentru dreapta credinţă. Iar după câtăva vreme, chemat fiind la Constantinopol şi silit din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinţei lui, ci a petrecut nestrămutat în buna credinţă, alegând să primească bătăi şi moarte, decât să calce legile bisericeşti şi rânduielile Sfinţilor Părinţi. Deci, cu porunca împăratului celui fără de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăşi în Niceea, unde a petrecut şase ani în multă chinuire şi a trecut către Domnul spre veşnica şi fericita viaţă.

Iar soţia lui, cinstita Evdochia, a fost părtaşă la toate primejdiile şi chinurile bărbatului său, pentru că îi urma lui întru prigoane şi pătimea împreună întru legături, nedespărţindu-se de dânsul cu trupul şi cu duhul. Apoi, după sfârşitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol şi îşi petrecea zilele sale cu dumnezeiască cuviinţă, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învăţătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Iar fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească şi arhierească. Deci, mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare şi s-a tunş în călugărie; şi, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneţi.

Al unor părinţi ca aceştia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădiţa cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinţă, a crescut în bune obiceiuri şi, povăţuit fiind la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, îşi petrecea anii tinereţilor sale cu întreagă înţelepciune întru mare înfrânare. Şi era fericitul Nichifor plin de înţelepciunea cea din afară şi dinlăuntru, adică, de cea lumească şi de cea duhovnicească, ştiind desăvârşit nu numai cărţile filosofilor elini, ci şi dumnezeieştile Scripturi. El era şi ritor renumit; şi, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit şi cinstit de toţi pentru înţelegerea şi bunul său obicei. Şi venind în vârstă de bărbat, a fost cinstit între sfetnicii împărăteşti în vremea împărăţiei lui Leon, fiul lui Copronim. Şi păzea dreapta credinţă în mijlocul celor răucredincioşi, închinându-se sfintelor icoane şi aducând şi pe alţii la acea cinstită închinare.

Iar după moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a ţinut în Niceea al şaptelea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, asupra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane, pe vremea împărăţiei lui Constantin, fiul lui Leon, şi a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mirenească, a ajutat mult Sfinţilor Părinţi, ca un prea înţelept şi foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredinţată socoteala voii împărăteşti şi vorbirea cuvintelor împărăteşti. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor şi învăţător al dreptei credinţe, biruind pe eretici şi ruşinându-i; şi era fericit şi binecuvântat de Sfinţii Părinţi.

Iar după sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câţiva ani în rânduiala şi în cinstea lumească, întru sfaturile împărăteşti. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare şi cu multă gâlceavă, de vreme ce vedea că în dregătoria sa cea cinstită şi, trecând cu vederea toată slava cea deşartă, a ieşit din cetate, sălăşluindu-se la un loc liniştit şi osebit, lângă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni şi în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar după o vreme oarecare, zidind o biserică şi adunând acolo monahi, a făcut o mănăstire; şi deşi era fără chipul monahicesc, se ostenea călugăreşte, încercându-se pe sine, dacă va putea suferi ne voinţa vieţii celei aspre a călugăriei.

Şi a petrecut acolo mulţi ani, până la împărăţia lui Nichifor. Apoi, preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se către Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, căci deşi era cu chipul mirean, însă cu viaţa era desăvârşit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, şi nevrând, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Paşti. Deci împo­dobea Sfânta Biserică cu cuvântul cel de învăţătură şi cu viaţa cea îmbunătăţită, îndreptând pe cei răzvrătiţi şi întărind pe cei drepţi; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântătoare, ca pe nişte lupi răpitori.

In acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, şi ieşind împăratul Nichifor la război, a fost ucis. După dânsul a luat împărăţia Stavrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărăţii şi a murit. Iar după Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduială de curopalat. Pe acela, izgonindu-l Leon Armeanul după doi ani, i-a răpit scaunul împărăţiei greceşti. Atunci Preasfinţitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credinţe la răpitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împărăţie, rugând pe noul împărat ca, după obiceiul împăraţilor drept credincioşi de mai dinainte, s-o iscălească cu mâna sa, ca să ţină neschimbate dogmele sfintei credinţe, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat făţărnicindu-se, se arăta prin cuvinte că este osârdnic către dreapta credinţă şi a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „După ce se va pune pe mine coroana împără­tească, atunci voi iscăli”. Şi a fost crezută vulpea aceea. Iar înşelă­torul, lepădând iscălitura credinţei celei drepte, a iscălit în taină cartea adusă lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor răpitori celor asemenea lui, decât adevăraţilor păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mândrie şi cu slavă multă. Iar când se săvârşea rânduiala cea obişnuită a încoronării împărăteşti şi când preasfinţitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; deoarece coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a făcut în mâinile patriarhului ca o cunună de spini, încât înţepa mâinile arhiereului cu durere. Şi a cunoscut patriarhul că aceea înseamnă prigonirea şi muncirea care degrab avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat; şi spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

Iar a doua zi după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să împlinească făgăduinţa dată şi să iscălească dreapta credinţă, precum au iscălit şi ceilalţi împăraţi dreptcredincioşi dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinând de la început porfira împărătească cu minciuni. Apoi, după câtăva vreme, a început pe faţă a huli sfintele icoane; şi astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmaşilor, care năvăleau de pretutindeni asupra ţării greceşti şi o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinţilor şi asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Deci adunând la el în Constantinopol pe toţi episcopii şi preoţii care după pravilă erau îndepărtaţi de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, şi dându-le locuri în palatele împărăteşti şi hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe nişte vieri, al căror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învăţându-se eresul iconoclast şi alcătuindu-şi sfatul cu dânşii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care fusese lepădată la Sinodul al şaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepădaţi, şi să le adauge mai mari dregătorii şi cinste.

Iar aceia, îngâmfându-se de atâta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie şi astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredincioşi. Şi mergând ei pretutindeni, adunau cărţile în numele împăratului şi le cercetau împreună. Şi dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie şi o păstrau la dânşii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc şi o ardeau ca pe o urâciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toţi episcopii greci să se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul său şi sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfinţitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi şi să-i arunce în temniţă. Şi care dintre dânşii se temeau de groaznica mânie şi de certarea împărătească şi se în voiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legături şi din temniţă, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecaţi în dreapta credinţă, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame şi cu sete.

Deci cei mai mulţi, fiind siliţi de frică, s-au unit la un gând cu împăratul şi astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte. Şi au început mincinoşii învăţători a răspândi cu îndrăzneală şi fără de opreală, prin toate bisericile, învăţăturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învăţătorii adevăraţi ai dreptei credinţe îi izgoneau din biserici şi îi necăjeau. Şi se sârguiau ei să-l facă să tacă şi să-l oprească de a intra în biserica sobornicească şi pe însuşi prea sfinţitul patriarh, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire.

Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind şi văzând toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană şi să ferească nevătămată de eretici turma sa. Şi chemând la sine pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de muşcătură de viperă; să nu se înfricoşeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu şi sufletul. Şi chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului şi ar rămâne doar puţini în dreapta credinţă, cei rămaşi însă să nu se îndoiască de puţinătatea lor, ştiind că nu în mulţime binevoieşte Domnul, ci binevoieşte şi caută şi numai spre unul care se teme şi se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decât spre mulţimea care trece cu vederea frica Lui, precum şi în Evanghelie grăieşte Hristos:Nu te teme, turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.

Apoi, sfinţitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleşi: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei şi pe mulţi alţi Sfinţi Părinţi, între care erau şi Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, şi alţi bărbaţi binecredincioşi, cu care vorbind multe din dumnezeieştile Scripturi şi din aşezămintele Sfinţilor Părinţi, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia şi a început cu soborul cântarea cea de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii şi pentru izbăvirea de eres.

Şi înştiinţându-se împăratul de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cântarea aceea de toată noaptea; şi astfel împăratul se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci ştia răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încât toţi erau gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dânsul. Deci, la cântatul cocoşilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul şi ridici vicleşug asupra împăratului, care voieşte să facă pace şi un gând între toţi? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război şi voieşti ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sânge?” Dar preasfinţitul patriarh a răspuns trimişilor împă­răteşti: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce grăiţi voi, nici n-a venit în mintea noastră cândva aceea pe care o socoteşte despre noi împăratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugăciuni şi cereri, milostivind pe Dumnezeu ca să îngrădeas­că cu pace pe Biserica Sa, pe împărat şi pe tot poporul, şi să strice meşteşugirile ereticilor, ca să-i întoarcă pe toţi la dreapta credinţă”.

Iar trimişii au zis: „Nu este astfel precum grăieşti, pentru că din gură grăieşti unele şi în inima ta gândeşti altele şi voieşti ca cele gândite să le pui în lucru. Iar de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împăratului, ca să te răscoli; deci tu însuţi şi cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeţi la palatul împărătesc şi să răspundeţi la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, ca şi împăratul însuşi să cunoască scornirile voastre”. Aceasta zicând-o trimişii, s-au dus. Deci, auzind acestea toţi cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire şi necaz aşteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu şi pe toată Biserica lui Hristos; şi au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi şi suspinuri.

Iar după săvârşirea privegherii celei de toată noaptea, Prea­sfinţitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aştepta ca nişte primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra Sfintei Biserici? Cum ea primeşte mâhnire în loc de bucurie, şi, din alinare, intră-n tulburare? Turma cea cuvântătoare, care se păştea la păşunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toţi fiii săi îi sfătuieşte la un cuget de obşte, este ruptă în multe bucăţi.

Această Biserică pe care Hristos a câştigat-o cu cinstitul Său sânge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care îngrădind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici şi prin cetele tuturor sfinţilor, a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri şi încuiat, acum câte primejdii primeşte de la cei care se văd a fi ai noştri cu chipul, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi şi ni s-au făcut vrăjmaşi. Până într-atât a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul şi pe Cel închipuit, căci împreună cu faţa lui Hristos zugrăvită pe scândură, însuşi Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea tot aşa şi necinstea cea făcută chipului se suie la însuşi Acela Care este închipuit. Acum vechiul aşezământ al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se şterge de vrăjmaşii dreptăţii, şi cel nou potrivnic, aflat de eretici, se aşează ca o nouă lege; şi sunt tulburate sufletele credincioşilor.

O, fraţilor şi fiilor, rogu-vă pe voi să nu fim fricoşi şi mici la suflete! îngrozirile lor să nu înfricoşeze inimile noastre, ci să aşteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi şi se sârguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sunt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii râului şi care, ostenind, se îneacă în adânc, pentru că dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruieşte. Cel ce se ţine de ea – chiar de va fi fără de arme – biruieşte pe împotrivitor; iar ostaşul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat şi în platoşă, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor grăite de noi sunt aceştia pentru care grăim, căci nu au nici o cunoştinţă a dreptăţii, şi se fac mai de râs şi decât copiii cei ce învaţă literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele deşarte, şi pe ale lor cărnuri şi le mănâncă după asemănarea celor îndrăciţi. O, fraţilor, oare înţelegeţi cele ce am grăit?”

Toţi cei din biserică au strigat: „O, preasfinţite părinte, le ştim şi suntem încredinţaţi că este adevărată credinţa noastră cea dreptmăritoare şi pentru aceasta toţi suntem gata a muri!” Patriarhul a zis: „Deci se cade, fraţilor, să petrecem în mărturisirea dreptei cre­dinţe, uniţi şi cu un suflet, ca potrivnicii noştri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credinţa lor cea ereticească; pentru că suntem mai mulţi decât dânşii, cu darul lui Hristos!” Deci poporul, strigând iarăşi cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica până la moarte.

Iar preasfinţitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminându-se acum de ziuă, şi-a pus pe umeri omoforul, şi împreună cu episcopii şi cu egumenii care erau lângă el, încă şi cu tot clerul, s-a dus la palatul împărătesc, urmând mult popor după ei. Şi ajungând ei la porţile palatului, toţi au fost opriţi şi numai patriarhul a fost lăsat să intre. Şi nu i-a dat împăratul obişnuita cinste cea cu dragoste, căci împăraţii greceşti aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul şi unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovniceşti. Iar răucredinciosul împărat Leon Armeanul, căutând cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit să şadă, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întărâtare aţi făcut între voi cu vicleşug şi ridicare asupra cinstei împărăteşti, încât fără de ştirea noastră adunaţi sobor, tulburaţi poporul şi-l porniţi spre gâlceavă şi tulburare? Oare aceasta nu este arătată vrajbă şi întărâtare, când adunaţi sobor fără voia şi sfatul nostru şi semănaţi în popor duşmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ţine Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm aşezămintele cele drepte şi pe ale lor vechimi, precum ziceţi, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească şi să ne defăimeze şi să aducă asupra noastră pricina eresurilor celor de rea credinţă. Iar acum, fiind cuprinşi de dragostea credinţei celei drepte, dorim ca să pierdem întărâtările şi neunirile, şi pe toţi să-i aducem într-o împre­ună glăsuită credinţă. Deci pentru ce ne huliţi pe noi şi vrăjmăşuiţi asupra noastră şi ne ziceţi cum că noi facem strâmbătate Bisericii, de a cărei pace şi linişte ne îngrijim? Au nu ştii că mult popor s-a tulburat şi s-a rupt de la Biserică pentru că icoanele se zugrăvesc şi se pun într-însa? Şi ei aduc cărţi şi arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se opreşte închinarea şi cinstirea icoanelor.

Şi dacă împotriva întrebărilor puse de dânşii nu vor fi răspunsuri, apoi ce opreşte a se rupe credinţa şi a nu veni niciodată într-o unire? Deci pentru cei care se învăluiesc cu mintea şi se tulbură cu nedumerire, se cade ca, fără de zăbavă, să aveţi întrebare cu cei ce se rup de Biserică pentru icoane. Astfel voieşte şi porunceşte stăpâ­nirea noastră: ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceţi la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiţi de dânşii, să vă supuneţi lor; ca şi noi, văzând ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună şi s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel să poată să stea nemişcată”.

Iar Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărâtări şi tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme împotriva împărăteştii tale stăpâniri, de vreme ce noi ne-am învăţat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori lui rău. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească şi spre vătămare cuvintele şi învăţăturile cele sănătoase ale credinţei; căci pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, porunceşte învăţătorul dreptăţii, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Şi pe aceasta o ştim cu adevărat – nu numai noi, ci fiecare, a cărui minte este luminată câtuşi de puţin că pacea şi liniştea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniştii, unul ca acela, de către toţi poate să se numească cu dreptate lucrător de răutăţi.

Deci acel împărat este bun împărat, care ştie a preface războaiele în pace şi tulburările în linişte; iar tu şi cu cei de un gând cu tine aţi gândit a aduce război asupra Bisericii, ea fiind în pace. Şi lăsând sfintele legi prin care se preamăreşte Crucea lui Hristos – dreapta credinţă strălucind luminos în toată lumea -, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învăţătură a oamenilor celor pierzători, pe care nu o primeşte nici o Biserică. Pentru că nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapădă icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor şi ale celorlalţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credinţă, după predania Sfinţilor Părinţi. Şi care sinod din cele a toată lumea, care au întărit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credinţei, a lăudat şi a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împărate, nu ridica pe acel eres lepădat, nu băga în Sfânta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru că ce trebuinţă este a se întreba despre aceea care acum de Sfinţii Părinţi este soborniceşte dovedită, lepădată şi dată anatemei?”

Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu:Să nu-ţi faci ţie idol şi toată asemănarea, câte sunt în cer sus, pe pământ jos, şi câte sunt în ape, sub pământ! Să nu te închini, nici să le slujeşti lor! Iar voi cu ce fel de înţelegere faceţi chipurile, zugrăviţi icoanele, şi cinstea care se cade lui Dumnezeu o daţi chipurilor şi icoanelor celor făcute şi zugrăvite de voi? Deci ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceţi şi voi acum, nebăgând în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise şi, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar şi nouă, credincioşilor creştini din Darul cel nou”.

Patriarhul a răspuns: „Oare nu ştii pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieşit din Egipt, ca să nu-şi facă idoli şi orice fel de asemănare? Pentru aceea că, vieţuind israelitenii în Egipt, se obişnuiseră cu păgânătatea şi cu închinarea de idoli cea cu mulţi zei împreună cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei nişte oameni spurcaţi, care muriseră încă de demult, unii păsările cereşti, alţii fiarele pământului, alţii târâtoarele şi peştii, alţii pe nişte sluţenii, şi făceau asemănările acelea şi se închinau lor ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze năravul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la aceasta, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare, dar nu i-a oprit a face chipuri şi icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare, ci spre înmulţirea cinstei lui Dumnezeu. Căci oare nu cu porunca aceluiaşi Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei şi chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron şi mana?

Asemenea şi heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca să-i facă şi să-i pună în cort deasupra chivotului? încă şi pe catapetesme, pe uşi şi pe poalele cortului, oare nu erau cusături închipuite care se asemănau cu feţele heruvimilor? Şi toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca nişte cinstiri aduse lui Dumnezeu? Şi oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu şi nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau şi aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau şi aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau şi aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul şi chivotul cu cele ce erau într-însul şi asemănările heruvimilor, le cinsteau ca pe nişte lucruri dumnezeieşti, iar nu îndumnezeite.

Asemenea facem şi noi acum, şi închinându-ne sfintelor icoane, şi aprinzând lumânări înaintea lor, nu ne închinăm şi nu aşezăm candele nici scândurii, nici vopselelor, ci feţei închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Şi nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută şi neajunsă, aşa şi necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care a fost văzută oarecând de ochi omeneşti, şi a fost pipăită cu mâinile. Şi noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a feţei lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinăm înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot aşa putem să zicem despre icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale celorlalţi sfinţi, întru care Se cinsteşte însuşi Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Lui.

Dar începând pe cele din Legea veche, încă nu le-am sfârşit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalţe şarpele de aramă în pustie ca să alerge şi să privească spre dânsul oamenii cei muşcaţi de şerpi? Oare acel şarpe de aramă nu era un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau muşcaţi de şerpii cei vii? Deci acel şarpe avea putere tămăduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea să fie înălţat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvântul pe care însuşi Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine:Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa se cade a Se înălţa şi Fiul Omului.

Şi ce minune este dacă şi acum sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, precum şi şarpele cel de aramă făcător de minuni în Legea veche? Şi precum şarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, făcea nişte minuni ca acelea, tot astfel şi sfintele icoane cu puterea feţei celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Însă să ne aducem aminte şi de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, când a făcut în biserica pe care a zidit-o, afară de heruvimii făcuţi de Moise, alţi heruvimi mai mari de aur, şi pe ale aceloraşi asemănări le-a închipuit pe pereţi, pe stâlpi şi pe uşi; făcând şi o mare de aramă aşezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a şi binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea şi pe cele dintr-însa; pentru că scris este:Slava Domnului a umplut biserica, încât preoţii nu puteau să stea să slujească de faţa norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pome­nită de tine şi dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgânească de idoli, iar nu cinstirea noastră drept credincioasă şi creştinească a sfintelor icoane. Iar dacă Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toată zugrăvirea şi asemănarea, precum a acelor feţe necinstite aşa şi a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însuşi potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea – precum s-a zis – ca să facă cortul şi cele dintr-însul, şi încă să înalţe şi şarpele de aramă cel ferecat.

Dar nu se cuvine să grăim aşa, pentru că Dumnezeu nu este Lui însuşi potrivnic şi, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot aşa este şi drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli păgâneşti, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească şi spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o şi învăţat-o cu lucrul, povăţuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”.

O grăire împotrivă ca aceasta, atât din partea împăratului cât şi a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar după aceea şi cei ce stăteau afară la uşi, episcopii şi clericii, au fost lăsaţi înăuntru. încă au intrat şi mulţi senatori şi ostaşi înarmaţi, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoşarea celor ce nu voiau să se învoiască cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă şi ce fel de mărime de suflet şi îndrăznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viaţa Cuviosului Teodor Studitul, prăznuit la ll noiembrie; şi în viaţa Sfântului Nichita Mărturisitorul, care se pomeneşte la 3 aprilie. Deci sfârşitul a tot lucrul aceluia a fost mânia şi iuţimea împăratului, precum şi izgonirea fără de cinste din palatul împărătesc a patriarhului şi a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimişi îndată la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh l-a lăsat încă la locul lui până la o vreme, pe de o parte ruşinându-se să-i facă îndată rău desăvârşit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui şi de tulburare. Astfel, închizând în temniţă şi în închisori pe mulţi din rânduiala clericilor şi a monahilor, îi muncea cu bătăi şi-i chinuia cu foamea şi cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Deci văzând prea sfinţitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credinţă, Biserica foarte tulburată şi rânduiala duhovni­cească prigonită şi asuprită, a scris împărătesei, îndemnând-o să-l sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă şi eparhului cetăţii, Eutihian, cel de un gând cu împăratul şi cel dintâi în sfaturile lui. Şi a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu râvnă apostolească şi cu duh proorocesc: „De nu veţi înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea răzbună­toare va fi degrabă asupra voastră”.

Dar Sfântul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecaţi, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împăratul a trimis pe un bărbat oarecare, cu numele Toma şi cu dregătoria patriciu, ca să ia de la patriarh ocârmuirea bisericii soborniceşti a Sfintei Sofia, să o ocârmuiască el, nelăsând pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învăţături poporului. Şi era arhiereul ca şi încuiat în casa sa cea patriarhală, neieşind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru ne voinţele cele multe, a căzut în boală şi zăcea pe patul durerii, aşteptându-şi sfârşitul.

Iar adunarea ereticească nu înceta să se tulbure, căutând a se întreba cu patriarhul. Atunci împăratul şi adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împărătesei, cu numele Teofan şi cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunarea lor spre întrebare. Insă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi nu iese la luptă împotriva lupilor, şi cel ce-şi cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi aţi luat de la mine oile cele încredinţate mie de Hristos şi acum mă chemaţi la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca şi cu nişte lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiţi aceasta, apoi să-mi întoarceţi oile mele, să se libereze din legături şi din temniţe clericii şi preoţii, şi fiecare să-şi primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sunt izgoniţi şi să-şi ia scaunele lor; iar episcopii mincinoşi şi ereticii, care acum nu sunt ridicaţi după pravilă în locurile lor, aceia să se scoată. Şi toţi dreptcredincioşii cei izgoniţi şi supăraţi, să primească slăvire şi libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni şi eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vădi în adunare vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul şi vorbirea cea despre credinţă să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde însuşi Hristos Dumnezeu stă de faţă, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; ca să se grăiască cele bisericeşti în biserică, iar în palat să se orânduiască treburile cetăţilor”.

Cu un răspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Şi iarăşi au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-l acum nu la întrebare, ci la judecată. Acelora sfântul le-a răspuns, zicându-le: „Cine mă cheamă la judecată? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemaţi pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fără pravilă, să mă judecaţi pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmaşii mei cei arătaţi, care s-au gătit ca nişte fiare cumplite să mă sfâşie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind şi bolnav, neputând a mă scula nici de pe pat? Decât numai cu patul dacă mă veţi lua”. Astfel trimişii s-au întors deşerţi.

Deci acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, şi a dat lepădării şi anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepădări şi de blesteme. Şi anatema- tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar şi pe prea sfinţiţii patriarhi dreptcredincioşi ce au fost mai înainte şi care se duseseră către Dom­nul prin sfârşit fericit, adică pe Tarasie şi pe Ghermano, şi-au sfârşit adunarea lor cea vicleană. Deci fiind seara târziu, împăratul a trimis ostaşi ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhiceşti şi să-l ducă în surghiun. Deci nişte ostaşi sălbatici au năvălit cu arme asupra caselor, făcând gâlceavă şi tulburare, ocărând pe preasfinţitul patriarh Nichifor, pe Ghermano şi pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Iar patriarhul, auzind acelea, a lăcrimat şi a mulţumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi nişte ocări ca acelea pentru dreapta credinţă. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, căruia i se încredinţase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind atunci şi păzitor al caselor soborniceşti, a certat pe ostaşi şi le-a poruncit să înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare uşile intrării în casele patriarhiceşti, s-a dus la împăratul, zicându-i: „Stăpâne, nu este trebuinţă de mulţime de ostaşi, ca nu cumva, simţind poporul gâlceava, să se strângă şi să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiţi şi câteva slugi cu ei ca să-l ducă cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă singur”.

Şi aşa a făcut împăratul. A poruncit ostaşilor trimişi mai înainte să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său şi a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Şi dorind el să se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, şi poruncind să aprindă lumânări şi să cădească cu tămâie, s-a întins pe pământ la rugăciune, în chipul crucii; şi astfel s-a rugat multă vreme cu tânguire şi a udat pământul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculându-se de la pământ, a văzut pe unii din cei dreptcredincioşi care într-acea vreme alergaseră acolo şi plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i şi dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creştini dreptcredincioşi v-am găsit, creştini dreptcredincioşi vă las!”, şi a ieşit din biserică.

Iar ostaşii, punându-l într-o căruţă, l-au dus pe el la malul mării, pe la miezul nopţii, când toţi dormeau. Şi ajungând acolo, l-au pus în corabie şi l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era şi o mănăstire. Astfel a fost izgonit fără nici o vină de la scaunul său marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credinţă şi a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi, nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea şi treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lăcaş, s-au văzut unul pe altul cu ochi înainte văzători şi s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniţă cărbuni aprinşi şi să aprindă lumânarea; apoi, punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ şi vorbea ca şi către o faţă oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte? Cui vorbeşti, închinându-te?” Cuviosul a răspuns: „Iată, Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinţă, se duce la închisoare şi trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea şi tămâia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.

Aceasta a văzut-o şi Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; căci, plecându-şi genunchii deodată, s-a închinat şi el sfântului stareţ şi l-a binecuvântat, întinzându-şi mâinile în văzduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfinţite părinte, şi înaintea cui te-ai închinat în genunchi?” Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egu­menul marelui lăcaş, ni s-a închinat nouă şi ne-a cinstit cu lumânări aprinse şi cu tămâie; deci m-am închinat şi eu lui, căci nu după multă vreme va pătimi şi el cele asemenea cu noi”.

Iar acest lucru s-a şi împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuinţă şi în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veşnică. Iar când îşi dădea obştescul sfârşit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David:Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinţilor lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Şi se tânguiau după dânsul toţi credincioşii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane şi a început a străluci iarăşi alinarea şi dreapta credinţă. Iar cinstitele lui moaşte s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Mihail, fiul lui Teofil, şi a maicii lui. Teodora, şi cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.