Cuviosul Serafim Rose a iradiat încă din tinerețe prin iubirea de înțelepciune și de științe, trecând de la protestantism la filozofia lui Nietzsche și de la semințele răzvrătirii la nevoințe zdrobitoare care i-au adus sfârșitul. Când spun „nevoință zdrobitoare”, gândul mă duce la exercițiul ascetic întreprins de Cuviosul Serafim. În jurul gâtului, sub dulamă, purta un fular extrem de aspru, chiar și pe vreme caniculară.
Trecut prin orientările zen-buddhiste și prin studiul aplicat al filozofiei chineze, Cuviosul Serafim (pe atunci Eugene) va cunoaște iadul, o criză spirituală care va culmina cu convertirea la Ortodoxie.
Ce putem învăța din viața sfântului Serafim?
Că din rândurile acestor tineri de azi, cu diferite apucături, se vor ridica viitori mucenici ai lui Hristos. El a fost unul dintre ei. A trecut prin diferite experimente și experiențe pe care le-a considerat cumplite, de la beție la droguri, promiscuitate și homosexualitate. Despre această perioadă cumplită, Serafim Rose avea să spună: „Am fost în iad. Știu cum este iadul. Uimitor, dar chiar din adâncul păcatului a răsărit și izbăvirea”.
Cuviosul Serafim Rose a suferit teribil de mult în trup. Înainte să moară, medicii au rămas șocați când au constatat că Părintele Serafim avea o parte din intestine putrezite. Nu s-a plâns nimănui, ci a rămas în chilia sa, suferind în tăcere. Ucenicul iubit, Părintele Gherman, îi era alături, la căpătâiul său, iar în ajunul Adormirii Maicii Domnului, cei aflați în salonul Cuviosului Serafim, oameni care l-au iubit, au început să cânte un tropar drag Cuviosului: „Iosif cel cu bun chip”, care l-a făcut să plângă.
Această agonie în așteptarea morții s-a prelungit încă cinci zile și a luat forma unei privegheri. Toată suflarea Bisericii s-a rugat necontenit. Sufereau alături de el, sperând la vreo minune dumnezeiască.
Însă Cuviosul Serafim, legat de pat și dezbrăcat, își trăia ultimele clipe, conectat la aparate, așteptând izbăvirea. Dar mai sfâșietor a fost pentru ucenicul său, Părintele Gherman, care, conform unei asistente: „Era sfâșiat. Iar la un moment dat, plângând lângă patul Părintelui Serafim, îl ruga să nu moară”.
Avea doar 48 de ani când, la 2 septembrie 1982, Cuviosul Serafim Rose a adormit întru Domnul.
În goana noastră de a pune mâna pe o bucată de fericire confecționată, am uitat că, în această lume captivă, cealaltă față a adevăratei bucurii e durerea pentru cei căzuți.
În interiorul Bisericii avem diferiți mistici riguroși care se comportă belicos cu cei veniți „din afară”, înverșunați pe „tineretul diabolic”, îmbrăcați neadecvat sau poziționați greșit în interiorul zidurilor. Or, baza talibanismului răsăritean o constituie lipsa discernământului și întreținerea acestui duh justițiar, rupt de orice apel care cheamă la desăvârșire.
Nici eu nu pot nega faptul că manifestările de azi ne pun în scenă o piesă ce conține elemente ale întunericului, de la măști cu chipuri satanice până la imitarea chipului satanic, dar mai de condamnat este că acestor tineri care trăiesc în iad nu le întinde nimeni o mână de ajutor.
Dacă vom continua să credem că îndreptarea tinerilor confuzi trebuie să se petreacă brutal, prin diferite mijloace totalitariste, le vom pecetlui acestor tineri, pentru veșnicie, repulsia față de cosmosul dumnezeiesc al vieții liturgice.
(Ieromonahul Serafim slujind Dumnezeiasca Liturghie în Lunea Luminată, 27 aprilie 1981)
