În vremea în care a împărăţit, Leon cel prea Înţelept avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai de pe urmă pentru faptele ei cele bune, după cum se vede în Sinaxar, în 16 zile ale lui decembrie.
Deci mai înainte de a se săvârşi Sfânta Teofana, a venit mare boală împăratului, şi durere nevindecată, care se zice piatră, că se nasc oarecare pietre înăuntru în mădularul cel ascuns, şi astupă drumul udului, şi nu poate să iasă udul, pentru care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon, s-au adunat toţi doctorii şi nu puteau să-l vindece. În săptămâna zisă a brânzei l-au strâns durerile atât, încât au hotărât doctorii cum că moare, şi au pregătit cheltuielile morţii.
Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un doctor pământesc nu putea să-l vindece, a alergat la Cel Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească, şi căzând înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă Constantin, fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia. Făcând rugăciune, dar, împărăteasa cetăţii şi rugând pe Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”.
Aceasta auzind Sfânta, s-a bucurat foarte şi, alergând către cel bolnav, îl văzu cum că era în ceasul cel mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut sfat ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor că degrabă vine alt doctor ca să-l vindece, şi după multe ceasuri, când socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o călugăriţă, Agati cu numele, care era în Biserică, şi ţinând Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Hrisopighi un vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către împărăteasă: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi împodobeam biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: «Agati, ia degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea Teofanei iubitei mele, care cu lacrimi strigă către mine»”. Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, o! grabnică izbăvire!, cum a băut-o, s-a vindecat desăvârşit, şi atâta putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală.
Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi, iar împăratul a poruncit de au făcut un praznic de veselie întru aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din ea negrăit, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
02. Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.
Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.
Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.
Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.
Sfantul Apostol și Evanghelist Marcu a fost fiu al Mariei din Ierusalim. El i-a însoțit pe Sfântul Apostol Pavel și pe Barnaba, vărul său,în prima călătorie misionară, iar după ce a mers cu Barnaba în Cipru, l-a însoțit din nou pe Sfântul Apostol Pavel la Roma.
Acolo s-a întâlnit cu Sfântul Apostol Petru și după predica lui va scrie Evanghelia care îi poartă numele. Dupa tradiție, Sfântul Marcu a înființat Biserica din Alexandria, unde a fost numit episcop.
Se crede ca a murit martir în timpul sărbătorilor de Paști, fiind scos din catacomba în care săvârșea Sfânta Liturghie, legat cu funii și târât prin oraș.
