Sfântul Ierarh Varlaam
Sfântul Ierarh Varlaam s-a născut în jurul anului 1590 într-o familie de răzeşi din ţinutul Neamţului. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat limbile slavonă şi greacă.
Pe acest loc, vornicul Nestor Ureche şi soţia sa, Mitrofana, au ctitorit în anul 1602 Mănăstirea Secu, în care era şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam.
Fiind bun povăţuitor, după o vreme a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara Sfântului Ioan Scărarul, în anul 1618. Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale a fost ridicat la treapta de arhimandrit.
Ajungând sfetnic de încredere al binecredinciosului domnitor martir Miron Barnovschi (1626-1629; 1633), apoi egumen la Dragomirna, arhimandritul Varlaam a fost trimis la Kiev şi Moscova, în anul 1628, în vederea cumpărării de icoane pentru Mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi.
Când s-a întors în ţară, a primit trista veste a morţii marelui mitropolit Anastasie Crimca (†19 ianuarie 1629) şi pe cea a înlăturării domnitorului Miron Barnovschi, fapt pentru care s-a retras la Mănăstirea Secu.
În anul 1632, în timpul domniei lui Alexandru Iliaş (1620-1621; 1631-1633), prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Anastasie al II-lea (1629-1632).
Noul mitropolit împletea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi sale, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domn Vasile Lupu (1634-1653). Sprijinit şi de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului († 1647), mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a aşezat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi.
Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi, din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită, în anul 1638, de Sfântul mitropolit Petru Movilă al Kievului, mărturisire care punea la îndemâna clerului şi a credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.
Vrednicul mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, el s-a numărat, în anul 1639, printre cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea tronului de patriarh ecumenic al Constantinopolului.
Ca un păstor bun şi harnic, mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte Taine, Răspuns împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.
Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643), a fost prima carte românească tipărită în Moldova. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii care locuiau de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi.
În timpul păstoririi mitropolitului Varlaam a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune.
Tot aici, la 13 iunie 1641, evlaviosul mitropolit a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea patriarhului ecumenic Partenie I (1639-1644).
Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă.
Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă.
După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc, în anul 1653, mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin.
Vrednicul mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii. El a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
Pentru râvna sa întru apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul Sfinţilor din calendar pe învăţatul mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.
Moaştele sale se găsesc acum aşezate în raclă, în biserica Mănăstirii Secu.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Ioan
Sfântul Ierarh Ioan s-a născut în Ţara de Jos a Moldovei, în ţinutul Vrancei, din neam de răzeşi, din binecredincioşii părinţi Gheorghe şi Anastasia. Din tinereţe a dorit viaţa călugărească şi a plecat la Mănăstirea Râşca, unde a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.
Apoi a ajuns vieţuitor al Mănăstirii Secu. Ioan, care vieţuise la Râşca aproximativ 18 ani, nu a uitat însă niciodată în viaţă mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii şi urmaşii numindu-l „Ioan de la Râşca”.
La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nichifor şi Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului Sihăstria, şi apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.
În anul 1641, domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de mitropolitul Varlaam, înfiinţează în Cetatea Neamţului o mică mănăstire, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. În cetate se adăposteau, în vremuri de restrişte, familia domnitorului şi alte familii boiereşti din Moldova.
Aici era adăpostit şi tezaurul ţării. De aceea, mitropolitul Varlaam a aşezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe Ioan numit „de la Râşca”, adus de la Mănăstirea Secu, călugăr smerit, mare rugător şi postitor.
Ioan a fost egumen la mănăstirea din Cetatea Neamţului până în anul 1665. El a botezat-o, în anul 1650, pe fiica lui Joldea, armaşul cetăţii, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, şi tot el i-a fost duhovnic şi îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viaţa monahală.
În toţi aceşti ani, el a povăţuit cu blândeţe pe străjerii cetăţii, săvârşind şi pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul cetăţii, renovat de Vasile Lupu, fie în bisericuţa metocului din satul străjerilor, ctitorită de acelaşi milostiv domnitor, şi care avea ocrotitor tot pe Sfântul Ierarh Nicolae.
În cele din urmă zile ale Sfântului mitropolit Varlaam, egumenul Ioan ,,din Cetate” se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorinţe şi poveţe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a aşezat în mormântul de lângă zidul bisericii.
În anul 1666, mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a aşezat egumen la Mănăstirea Secu, dar în anul 1667, Ioan este ales, hirotonit şi înscăunat episcop al Huşilor, Episcopie ce purta grijă de credincioşii din Ţara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. Aici, Ioan a păstorit timp de şapte ani, în vremuri grele, când turcii şi tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere. Era foarte îndrăgit şi cinstit de ceilalţi ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea vreme episcop la Roman, iar după câţiva ani, mitropolit al Moldovei.
Din anul 1674 şi până la fericita sa mutare la Domnul în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului. Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de ,,arhiepiscop” sau chiar de ,,mitropolit” al Ţării de Jos.
Şi aici, marele ierarh Ioan a dus o viaţă pilduitoare.
Un Pateric al Sfinţilor din Moldova, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel: „Preasfinţitul arhiepiscop Ioan a îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele şi sfintele sale nevoinţe. El mai întâi din tânără vârstă a îmbrăţişat orânduiala monahicească şi petrecând viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-a rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăşi întru neîncetate nevoinţi şi întru înalte bunătăţi strălucind minunat! Şi petrecând cu smerenie adâncă, s-a mutat la veşnica odihnă”.
Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puţina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ţinutul natal al Vrancei. La săvârşirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moţoc din Odobeşti.
Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzăreşti. Episcopul Ioan a găsit de cuviinţă ca la această mănăstire să aşeze pe ucenica sa, Teodora, de la Cetatea Neamţului, împreună cu alte câteva călugăriţe. Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea şi liniştea călugăriţelor, ajutându-le, totodată, cu cele necesare traiului.
Adânc mişcat de viaţa curată şi alesele nevoinţe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor, îl numeşte ,,arhiepiscopul cel sfânt şi minunat”.
În anul 1685, fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalţi ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire şi l-a aşezat în mormântul de lângă biserica cea mare a Mănăstirii Secu. Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă şi astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale.
Cuvioasa Teodora, după ce şi-a condus duhovnicul pe drumul spre veşnicie, s-a retras în singurătate în Munţii Sihlei, urmând pilda vieţii duhovnicescului său părinte.
Luând în considerare viaţa de sfinţenie şi cinstirea de care s-a bucurat încă din viaţă ierarhul Ioan al Romanului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor în data de 7 martie 2008, având zi de pomenire la 30 august, împreună cu Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Alexandru
Sfântul Alexandru s-a născut în anul 239 în Calabria, din părinţi creştini, Gheorghe şi Vriena. De tânăr a vieţuit în pustnicie, nevoindu-se în rugăciuni şi posturi şi suferind multe de la păgâni în acele vremuri de prigoană. După o vreme a mers în Grecia, împreună cu doi ucenici, Vitalie şi Nichifor, iar de acolo la Bizanţ, unde păstorea Sfântul Mitrofan (306-325).
Acesta, neputând îndeplini slujirea sa din pricina bătrâneţii, l-a hirotonit pe Alexandru horepiscop în anul 314, spre a-l ajuta în îndeplinirea sarcinilor arhiereşti. Când s-a adunat la Niceea întâiul Sinod Ecumenic, în anul 325, din porunca Sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), arhiepiscopul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneţii şi a slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe.
El, şezând în sobor în locul arhiepiscopului său, s-a luptat mult prin cuvânt pentru dreapta credinţă împotriva răucredinciosului Arie. După încheierea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i: ,,După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.
Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca să cerceteze pe Sfântul Mitrofan, care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul arhieresc după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: ,,Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul arhieresc Alexandru, împreună-slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de harul Duhului Sfânt”. Aşa s-a şi întâmplat.
Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus, ca al doilea ierarh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi aducea la dreapta credinţă pe eretici şi pe păgâni, pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii păgâni.
Unii dintre aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, ziceau ei, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare înaintea poporului. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfânt, a încuviinţat aceasta.
Ducându-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştin, Sfântul Alexandru i-a rugat să aleagă pe unul dintre ei mai înţelept şi bun cuvântător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte. Şi ei au ales pe unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au pregătit să asculte cu luare aminte.
Începând Sfântul Alexandru, a zis către filosof: ,,În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!” Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputând zice nimic.
Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii dintre ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos.
Filosoful cel amuţit, văzând prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştină arătându-i-se a fi dreaptă nu prin cuvinte meşteşugite, ci prin putere dumnezeiască, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor credincioşilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, era slăvit de toţi.
Trecând câţiva ani de la întâiul Sinod Ecumenic şi fiind chemat la Constantinopol ereticul Arie, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede aşa cum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea.
Iar el, având în sân o hârtie unde era scrisă credinţa eretică, îşi lovea cu dreapta pieptul, zicând: ,,Aşa cred”, ca şi cum se învoia cu credinţa cea întărită în Niceea, dar în gând zicea: ,,Aşa cred, precum am scris cu mâna mea, şi cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind vicleşugul aceluia, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite.
De aceea, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească. Ziua de Duminică a fost rânduită ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru însă se îndoia a-l primi, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru, a stăruit la rugăciune înaintea sfântului altar şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.
Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea, cu multă mândrie, de la palatul împărătesc la biserică, înconjurat de boierii care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi.
Apropiindu-se de locul ce se numea ,,Forul lui Constantin”, a căzut frică asupra lui din mustrarea conştiinţei şi, de frică, i-a venit nevoia cea trupească; deci, a aflat o latrină publică, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, ieşind din el măruntaiele. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar.
Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este răzbunător asupra hulitorilor. Preasfinţitul arhiepiscop Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa.
Apoi, bine cârmuind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adânci bătrâneţi; iar când a fost aproape de sfârşit, credincioşii au înconjurat patul păstorului lor şi-l întrebau: ,,Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”.
Iar el, arătând spre cei doi clerici care stăteau aproape, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: ,,De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!” Acestea zicând, marele arhiereu Alexandru şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, în anul 337, având de la naşterea sa 98 de ani.
