Sfânta Cuvioasă Mavra din Muntele Ceahlău
Viață sihăstrească pe Muntele Ceahlău a existat, cel mai probabil, de la apariția creștinismului la poalele Carpaților, dar s-a intensificat după ce monahismul românesc a cunoscut o reorganizare și o frumoasă înflorire după veacul al XIV-lea. Nenumărați sihaștri sau călugări ori călugărițe de chinovie s-au nevoit aici, între ei și Sfânta Cuvioasă Mavra din Muntele Ceahlău sau Muntele Pionului.
Aceasta a trăit pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, fiind originară dintr-un sat de pe valea Bistriței, nu departe de Ceahlău. Născută și crescută într-o familie evlavioasă, Maria, după cum s-a numit din Botez, a cunoscut frumusețea Sfintei noastre Ortodoxii încă din fragedă copilărie. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în credință și dragoste față de Dumnezeu, îndemnând-o la rugăciune și postire, dar și către săvârșirea faptelor bune. Era o fire blajină și iubitoare a frumuseților creației lui Dumnezeu care o înconjurau la tot pasul. Îndrăgea nespus păsările cerului și animalele pădurii, hrănindu-le mai cu seamă pe timpul iernilor grele, cu ger aspru și zăpadă. Dragostea pentru Evanghelia lui Hristos a cunoscut-o acasă, dar a intensificat-o la biserica din sat ori pe la mănăstirile și schiturile aflate prin preajmă, unde mergea în pelerinaj cu părinții și familia sa ori cu mulți copii de vârsta ei. Unele însemnări vechi ne arată că lângă satul Cuvioasei Mavra se afla Schitul Silvestru, înființat de un sihastru cu numele Silvestru, biserica așezământului călugăresc fiind ctitorită de domnitorul Bogdan al IV-lea, fiul lui Alexandru Lăpușneanul.
Purtând numele Născătoarei de Dumnezeu, copila Maria avea o mare dragoste și râvnă către Împărăteasa Cerului și a pământului, încât la vârsta tinereții i-a făgăduit Preasfintei Fecioare că-și va păstra curăția trupului toată viața, dorind să poarte pe fruntea ei cununa fecioriei, fără a nesocoti importanța celeilalte coroane, a căsătoriei, aleasă de cei ce doresc a urca spre Cer prin Taina Cununiei. La biserica din sat sau la mănăstirile din preajmă, copila Maria, întărită în credință de acasă, asculta cu luare aminte și cu inimă veghetoare cuvintele Sfintei Evanghelii, pătrunsă fiind de chemarea lui Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Îndemnul evanghelic al Mântuitorului a aprins în inima ei focul dorului de Cer și de viață călugărească. De aceea, luând învoire de la părinți, a plecat să-și caute locaș de sălășluire pentru a începe drumul anevoios al petrecerii monahale la vârsta de 20 de ani. S-a despărțit cu greu de casă și de locurile dragi, dar Casa Tatălui Ceresc o chema cu multă stăruință, încât tânăra Maria a pornit pe cărări umbroase în adâncimea codrului, gândind să-și găsească un loc tihnit în sihăstriile Ceahlăului, unde să se nevoiască.
Urcând potecile anevoioase, având ca tovarăș de drum o căprioară ce o însoțea tot timpul, tânăra Maria a întâlnit o cuvioasă călugăriță pustnică ce se nevoia în adâncimea codrului, nu departe de Schitul Silvestru; a rugat-o să-i dea câteva sfaturi la începutul vieții sihăstrești. Maica nevoitoare, văzând râvna tinerei, dar știind multele ispite ce se vor năpusti asupra ei în lipsa experienței duhovnicești trebuitoare petrecerii în pustnicie, a îndemnat-o, ca novice, să înceapă prin a trăi în mănăstire de obște, ca să aibă de unde deprinde rânduiala monahală, ascultarea și smerenia. „Mergi la Schitul lui Silvestru și acolo vei găsi odihnă sufletului”, i-a spus bătrâna călugăriță.
Luând acest îndemn ca venit din partea bunei sale proteguitoare, Fecioara Maria, cea plină de râvna vieții monahicești s-a îndreptat către Schitul Silvestru, locuit de maici cuvioase și rugătoare, care au primit-o în obștea lor. Aici a rămas o vreme, deprinzând grabnic rânduielile cinului îngeresc, arătându-se întru totul smerită și supusă, împlinind cu bucurie ascultările încredințate de maica stareță. A fost rânduită să grijească de sfânta biserică, aceasta îngăduindu-i să șadă mult timp în preajma icoanei Născătoarei de Dumnezeu, căreia îi înălța necontenite rugăciuni și psalmodieri. Nu a uitat sora Maria de iubirea ce o purta acasă păsărilor cerului și animalelor pădurii. Le îngrijea cu adâncă dragoste, mai ales pe cele ce se arătau neputincioase, bolnave ori flămânde. În clipele de răgaz, mergea în pădure să culeagă plante medicinale, iar la întoarcere căprioarele o însoțeau ca într-un frumos sobor.
După câțiva ani de ascultare și rugăciune, obștea maicilor a hotărât să o primească pe sora Maria în cinul îngeresc cu numele de Mavra. După călugărie, Cuvioasa Mavra a sporit nevoințele, rugăciunile și lacrimile, continuând să trăiască în adâncă smerenie care îi agonisea strălucite virtuți. Chilia mult nevoitoarei era, de fapt, un bordei modest, nu departe de chiliile celorlalte maici, construit chiar de ea din pământ și lemn. Acolo, Cuvioasa se nevoia cel mai mult, preschimbând smeritul locaș într-un „rai” al întâlnirii cu Dumnezeu, al liniștii și neîncetatei rugăciuni.
Sporirea duhovnicească o păzea cu necontenită smerenie, încât numeroase surori de mănăstire au luat-o drept model de ascultare și lucrare duhovnicească. Însă, dorind o mai aspră nevoință, Cuvioasa Mavra a cerut stareței mănăstirii să-i dea binecuvântare pentru a se retrage într-un loc mai ascuns al muntelui, ca să-și poată continua viața sihăstrească. Stareța a încuviințat cererea iubitoarei de sihăstrie, care s-a stabilit în poiana de la Ponoară, drept sub versantul Panaghiei, biruind astfel, cu dorul de Cer, vremelnica deșertăciune lumească. Aici s-a nevoit cu îndelungi postiri, cu privegheri necontenite, lacrimile brăzdându-i fața arsă de soarele dogoritor al verii sau de viscolele și gerurile nemilostive ale iernii. Dormea câteva ore pe scaun, făcea sute de metanii, mânca o dată pe zi, seara, mulțumindu-se cu câțiva pesmeți muiați în apă și cu puține fructe culese și uscate chiar de ea.
După ani de nevoință, Cuvioasa Mavra a început să fie căutată din nou de călugărițele viețuitoare prin mănăstirile și schiturile din Moldova care doreau să o asculte, să ia cuvinte de folos, să primească îndrumare pe drumul către Cer. S-au strâns, astfel, mai multe maici în jurul ei și, prin stăruitoare rugăminți, i-au cerut să le îngăduie să-i rămână alături, făcând și în acel loc sihăstresc un schit, ajutate de credincioșii din satele de la poalele muntelui care aflaseră de nevoința acestor monahii. Ca prin minune dumnezeiască, au zidit acolo o bisericuță cu hramul Schimbarea la Față a Domnului, chilii și dependințe pentru viața de obște a noii așezări, locul numindu-se și astăzi „Poiana maicilor”, plin fiind de mireasma rugăciunilor neîncetate.
Prin asprele nevoințe, prin rostirea neîncetată a Rugăciunii inimii sau a psalmilor, ajungând să știe întreaga Psaltire pe de rost, prin cercetarea zilnică a Sfintei Scripturi, Cuvioasa Mavra s-a învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu: darul înainte vederii, darul vindecărilor și al povățuirii. Pentru aceasta, mulțime de oameni urcau muntele spre a primi cuvinte de folos și îndrumare, cerând ajutorul Cuvioasei în nenumăratele lor nevoi și necazuri. Pe toți îi mângâia, pentru toți avea cuvinte de încurajare, iar celor suferinzi de felurite boli le mijlocea vindecare de la desăvârșitul Taumaturg, Hristos Dumnezeu.
Surorile și maicile din jurul Cuvioasei Mavra erau martore la numeroasele minuni pe care le săvârșea mult nevoitoarea din Muntele Ceahlău, însă le-au păstrat ascunse ca pe o taină de mare evlavie. Dar Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi, a descoperit toate aceste fapte minunate când a găsit de cuviință, după săvârșirea ei din lumea pământească.
Simțind, cu darul lui Dumnezeu, că vremelnica-i viață se apropie de sfârșit, îmbunătățita monahie a spus ucenițelor ce o înconjurau cu dragoste: „Eu, mult păcătoasa și nevrednica, nu cutez să mulțumesc Atotțiitorului că S-a milostivit spre mine și m-a miluit până în ceasul de acum. Am petrecut în acest loc minunat și sfânt; am văzut de aici mărețiile creației lui Dumnezeu. Am cântat cu David, Psalmistul: «Ridicat-am ochii mei la munți, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul și pământul» (Psalm 120, 1-2). De aceea, Îi mulțumesc Domnului, după a mea nevrednicie, că m-a păzit să ajung la vârsta bătrâneților, în curăția pe care am făgăduit-o în tinerețile mele, când am plecat din lume. Am trăit aici mulți ani, nici nu le mai știu numărul. Singurul Dumnezeu Care a făcut timpul și stăpânește veacurile, El le știe pe toate. M-am nevoit după a mea putere și acum, la sfârșitul vieții pământești, trag nădejde că dulcele meu Mântuitor îmi va răsplăti, după marea Sa milostivire, neînsemnata jertfă ce I-am adus-o cu dor nestins de Cer, dar și cu dragoste pentru cei din lume, căci niciodată nu am încetat a mă ruga pentru părinții și binefăcătorii mei, pentru pacea a toată lumea, pentru ajutorul și propășirea neamului nostru românesc și pentru mântuirea tuturor credincioșilor. Pentru că am iubit singurătatea care lesne îți arată calea către Dumnezeu, vă rog, suratelor, ca, după trecerea din această lume, să lăsați trupul meu împovărat de ani și păcate aici, în Poiana de la Ponoară, unde împreună am viețuit, și să vă rugați ca să primesc îndurare de la Milostivul Dumnezeu. Cereți să vină și părintele duhovnic să mă pregătească pentru marea călătorie, spovedindu-mă și împărtășindu-mă”.
Maicile și surorile din obște au împlinit întru totul dorința Cuvioasei Mavra, chemând duhovnicul care a spovedit-o și a împărtășit-o, după rânduială. Chipul bătrânei s-a umplut de o nepământeană lumină și de o adâncă pace cerească, prevestind mult așteptata călătorie a sufletului ce avea să se întoarcă în mâinile Creatorului său. Primind Sfântul Trup și Sânge ale Mântuitorului Hristos, Cuvioasa a cerut suratelor să o lase în singură în odaie, ca să mulțumească Domnului după dumnezeiasca Cuminecătură. A doua zi, când maicile au intrat în chilia stareței lor, au găsit-o întinsă pe smeritul pat, cu fața către răsărit, cu mâinile încrucișate pe piept, ca și cum i le-ar fi așezat cineva, îmbrăcată după rânduială, cu toate cele ale unei maici, așa după cum arată rânduiala călugăriei. Înțelegând că buna lor povățuitoare și-a început călătoria spre Veșnicie, au tras clopotele și au împlinit cele de cuviință pentru înmormântare, depunând trupul Cuvioasei Mavra, după îndătinatele canoane, în biserica unde ani de-a rândul s-a rugat și a vărsat necontenite lacrimi. A treia zi, trupul Cuvioasei Mavra a fost dat țărânei acolo, în Poiana maicilor, după cum ea însăși poruncise. Monahiile, deși întristate fiindcă au înmormântat pe buna lor povățuitoare, nutreau bună nădejde că Dumnezeu a așezat sufletul ei în ceata drepților, răsplătindu-i asprele nevoințe și neîmpuținata dragoste față de locașurile cele veșnice.
Din cele consemnate, Cuvioasa Mavra a trăit întru totul după perceptele Sfintei Evanghelii. După ani de nevoință, Cuvioasa Mavra a acumulat înțelepciunea Sfintei Scripturi și celorlalte cărți sfinte pe care le citea și din care dădea povețe duhovnicești atât maicilor care o căutau pentru viața și curată, cât și pentru credința ei dreaptă, dar și multor pelerini care urcau muntele ca s-o asculte și să ia cuvinte de folos, primind îndrumare în viața duhovnicească.
Ortodoxia credinței Cuvioasei Mavra s-a vădit și în rânduiala permanentă de a fi sub oblăduirea unui duhovnic, de a se spovedi și împărtăși cu multă conștiinciozitate și evlavie.
Sfânta Muceniţă Pelaghia din Tars – A X-a persecuţie declanşată de împăratul Diocleţian a fost una dintre cele mai sângeroase. Creştinii îşi părăseau casele şi toate proprietăţile care le mai aveau şi îşi căutau scăparea prin munţi şi prin păduri. Furia persecuţiei se abătuse şi asupra oraşului Tars din Cilicia, care a dăruit lumii creştine pe Sfântul Apostol Pavel, pe întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, precum şi pe alţi mucenici şi muceniţe. Printre creştinii care fugeau în munte se afla şi Episcopul Klinon care din dorinţa de a nu lăsa singuri pe creştinii refugiaţi în munţi, a luat această hotărâre de a fugi în munţi. În oraş rămăseseră doar creştinii „tăinuiţi”, adică cei care nu-şi mărturisiseră pe faţă credinţa şi nu primiseră încă sfântul botez. Între aceştia se afla şi Sfânta Muceniţă Pelaghia.
Făcea parte din clasa înaltă a societăţii din Tars şi era orfană din tată. Mama ei rămăsese să administreze toate averile rămase şi păstra legăturile cu familiile păgânilor din înalta societate, unii dintre ei având funcţii importante la curtea împărătească din Nicomidia. Nu se cunosc împrejurările în care Pelaghia a învăţat credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Se poate să fi învăţat de la Episcopul Klinon sau de la cei doi robi din casa sa, Longhin şi Iulian, care erau creştini în taină. Când a aflat că Episcopul Klinon a fugit în munţi, Pelaghia s-a întristat, deoarece aştepta de mult timp să primească sfântul botez. Între timp, fiul împăratului Diocleţian a aflat despre frumuseţea Pelaghiei şi a trimis slujitori împărăteşti pentru a o cere de soţie. Nedorind să se căsătorească, Pelaghia a recunoscut în faţa mamei sale şi a slujitorilor imperiali că este creştină, faptă care a atras dispreţul lor. În urma descoperirii acestui adevăr, Pelaghia a reuşit să obţină de la mama ei învoirea de a se duce să îşi viziteze doica.
Pe drum, i-a ieşit în cale Episcopul Klinon şi coborând i-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi dorinţa de a primi sfântul botez. Nefiind nici un izvor în apropiere, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu pentru a oferi Pelaghiei Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi în timp ce se ruga, din pământ a ţâşnit apă şi botezând-o s-au despărţit. După ce şi-a vizitat doica, Pelaghia a fost dusă la judecată, în faţa împăratului Diocleţian, chiar de mama ei. Chinurile la care a fost supusă Pelaghia nu au făcut-o să renunţe la credinţa creştină, primind în cele din urmă cununa muceniciei. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), când creştinii au dobândit libertatea religioasă în urma edictului de la Milan, s-a zidit pe mormântul Sfintei Muceniţe Pelaghia o biserică frumoasă.
Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețile ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale.
Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Soacra ei nu a agreat-o de la început, dar a cucerit-o prin purtarea ei plăcută. Deși soțul ei nu i-a fost credincios, nu a ridicat niciodată mâna asupra ei pentru că, spunea Sfânta Monica, ea își punea pază gurii în prezența lui. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit ca prunci să fie botezați.
Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soțul ei, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul ei s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos.
Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mama sa s-a tulburat foarte mult și a încercat să-l convingă prin toate mijloacele că nu face ceea ce este bine, dar a avut un vis în care i se spunea să fie răbdătoare și caldă cu fiul ei. Augustin, desigur, nu i-a ascultat argumentele, rămânând în înșelarea maniheană vreme de nouă ani. În tot acest timp, Sfânta Monica nu a încetat să nădăjduiască pentru fiul ei.
A apelat la ajutorul unui episcop care fusese și el în tinerețe maniheist, în speranța că acela îl va putea convinge pe Augustin. Însă episcopul i-a spus că tânărul încă este fascinat de noutatea învățăturilor sectei, dar a încurajat-o, zicându-i: „Du-te pe calea ta și Domnul să te binecuvânteze, pentru că nu este cu putință ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”.
Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici, iar în secolul al XV-lea au fost duse la Roma.
În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării.
Notă: Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea secolului al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu secolul al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul ei în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.
