Duminica Vindecării Orbului, ultima înaintea sărbătorii Înălțării Domnului la cer, ne aduce înainte textul din Evanghelia după Ioan 9, 1-38. O minune impresionantă cu multe învățături. Cuvintele adresate lui Iisus de către ucenici: „Învățătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9, 2), ridică una dintre problemele cele mai profunde ale credinței. De ce unii oameni se nasc cu infirmități? Răspunsul Domnului ne oferă o oarecare lămurire: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Cu alte cuvinte, infirmitatea din naștere nu e neapărat o consecință a unor păcate personale, ci reperul unei pedagogii divine, care să ne conducă spre o bună înțelegere a vieții și a finalității ei.
Să te naști orb de la început poate părea pentru cei mai mulți dintre semenii noștri suprema nedreptate, de care poate fi acuzat Dumnezeu. Prin ochii credinței, însă, faptul are un rost adânc pentru mântuire și înțelegerea sensului adevărat al lucrurilor. Primul aspect pe care trebuie să-l înțelegem este acela că păcatul este ceea ce caracterizează natura noastră umană încă de la început. Orice suferință, deficiență sau neputință fizică sau spirituală este un semn concret al acestei realități. Nu neapărat urmare a unor păcate personale sau de neam, ci urmare a păcatului ca stare generală a omului îndepărtat de Dumnezeu prin fire. Neorânduiala naturii umane determinată de păcat poate produce și astfel de situații nepotrivite în fluxul biologic al zămislirii oamenilor, ca unii să se nască fără vedere, alții fără grai, iar alții fără auz. Sau cu infirmități mai grave de natură fizică. Iar Dumnezeu va folosi aceste neîmpliniri pentru a lucra în viața omului și a-l îndruma pe acesta spre cunoaștere și mântuire.
Ultimele Duminici de după Paști ne dezvăluie formele teribile ale păcatului din care ne-a eliberat Hristos prin Învierea Sa. Duminica Slăbănogului ne arată neputința sau paralizia actelor personale; Duminica Samarinencei ne descoperă nestatornicia sau împrăștierea existenței noastre; iar Duminica Orbului ne învață despre lipsa de vedere sau neînțelegerea adevărului din lucruri. Adică, păcatul ne afectează cele trei dimensiuni și calități ale sufletului nostru: voința, simțirea și gândirea, iar Hristos ne-a vindecat de aceste deficiențe prin lucrarea Sa mântuitoare, care a culminat cu Învierea și s-a încheiat cu Înălțarea la cer.
Infirmități fiecare avem, fizice sau sufletești. Lucrarea lui Dumnezeu ni le descoperă într-un fel sau altul, iar datoria noastră este să trecem peste ele sau să le îndreptăm. Singura soluție a rezolvării lor firești și depline este Hristos, Cel care ne-a adus o nouă perspectivă a existenței. Ține de fiecare dacă dorim să adoptăm această perspectivă în intențiile noastre sau să rămânem mai departe în treaba noastră. Cuvintele Domnului care continuă pericopa citită astăzi sunt clare: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39).
