6. Tatăl se bucură și îi respectă fiului dorința de cunoaștere

de | sept. 4, 2020 | Episcopul Benedict - Articole

Începutul parabolei este dezarmant de simplu. Fiul cel mic, la un moment dat, „urându-i-se” de casă, îi cere tatălui său partea de avere ce „i se cuvine”. Dar ceea ce este și mai de neînțeles și chiar tulburător pentru simțul comun, este reacția tatălui. Fără a cere lămuriri suplimentare, fără a reproșa, fără a se înfuria, îi împlinește solicitarea și îi dă „partea lui”. Este vorba aici de a acționa în virtutea libertății, ca și componentă esențială a dragostei. Dar, socotesc că se mai poate adăuga ceva, reacția tatălui face parte din procesul de maturizare pe care orice părinte și-l dorește pentru copiii lui.

Maturizarea unui tânăr surprinde cel puțin două momente, pe care le socotesc obligatorii, într-o succesiune temporală și locativă firească, dar și într-o desfășurare concomitentă, în virtutea identității și continuității de conținut. Orice tânăr își începe itinerariul și formarea lui „în casă”, într-un „acasă”, care înseamnă o primă etapă fondatoare, în care se cimentează un mod de viață, un set de principii, o ierarhie a valorilor, un proiect de viață, mai mult sau mai puțin coerent, dar care, într-o formă destul de consistentă, va determina un itinerariu biografic specific. Există un timp pentru această ședere formatoare, protectivă, îndrumătoare, edificatoare, și există și un spațiu aferent, care împreună descriu ceea ce noi numim copilărie și, cu extindere, adolescență. Acest timp și spațiu sunt fundamentale în dezvoltarea fizică, psiho-emoțională, dar și religioasă a oricărui tânăr. Tocmai de aceea se și constituie într-un punct de referință pentru tot parcursul existenței sale. Dar nu sunt și suficiente pentru buna lui formare. Un tânăr nu va putea rămâne permanent în casa părinților săi, atitudinal vorbind, dar chiar și locativ. Pentru buna lui formare, plecarea de acasă îi oferă partea care „îi lipsește”, față de „partea care i se cuvine”, și pe care o are deja. Într-un fel și lumea i se cuvine, a fost creată pentru el și, în consecință, este chemat să o cunoască, să o îmblânzească și să o stăpânească. O bună așezare în casa părintească, la care se adaugă și disponibilitatea lui la o creștere firească în cunoaștere și experiență, îl vor ajuta să se plaseze bine și în afara casei. Lumea care i se deschide este un spațiu nesfârșit cu care tânărul este chemat să ia contact, să îl exploreze, să îl descifreze și să se bucure deplin de el, în cele din urmă. Acest proces presupune „o lărgire” a existenței sale, dar este și însoțit de posibile și imprevizibile provocări.

Socotesc că trei sunt motivele evidente care îl fac pe tânăr să purceadă în afară, înspre lume, ignorând siguranța casei și preferând aventura cu foarte multe necunoscute și riscuri – dorința de cunoaștere, nevoia de experiență personală și setea după o viață trăită la maximum. Toate cele trei argumente sunt valide și pot să justifice o astfel de decizie.

Le vom lua pe rând. Dorința de cunoaștere este caracteristică omului încă de la început, așezată în însăși ființa omului, așa cum l-a făcut Dumnezeu. Rațiunea, una din cele trei funcțiuni ale sufletului, îl exprimă pe om în acest proces continuu. Dar și simțirea (sentimentul) ce exprimă puterea de a iubi îl vădește pe om în același sens, întrucât calea cunoașterii este calea dragostei, dar și invers, numai iubind cineva poate să cunoască cu adevărat. Iar puterea volitivă îndreaptă acest proces pe linia binelui și a eliberării de rău, ca sursă a confuziei, ignoranței și a împietririi în necunoaștere. Aș aduce spre exemplificare o interpretare specifică pe care Sfântul Isaac Sirul o face raiului și a lumii în afara lui. Într-o cheie hermeneutică a providenței iubitoare a lui Dumnezeu care conduce toate spre bine, acesta afirmă că raiul a reprezentat doar o etapă în dezvoltarea omului, ce ține de copilăria sa, iar lumea i-a fost dată ca o etapă ulterioară în care să se bucure de întreaga creație. Finalul este dat nu de întoarcerea în rai, ci de intrarea în Împărăție[1]. Folosindu-ne de această lectură, extrapolând, am putea accentua importanța casei părintești, dar, deopotrivă și deodată cu aceasta, și importanța lumii, în maturizarea unui tânăr. Lumea are mai întâi de orice conotații pozitive în acea paradigmă paradisiacă „toate erau bune foarte” (Facere 1, 31), la care se adaugă o vizibilă semnificație negativă, în succesiunea păcatului, ca sediu al manifestării răului. Însă, oricum, în esență, lumea este darul lui Dumnezeu pentru și către om.

Plecarea de acasă, în acest sens, anunța în viața fiului cel mic momentul oportun pentru a cunoaște și înțelege lumea și, mai ales, pe sine, în mijlocul și împreună cu lumea. Și de aici, cel de-al doilea motiv al plecării de acasă, nevoia de experiență. Nu este ceva opțional, ci reprezintă un bun fundamental, care reprezintă și descrie viața în conținutul ei. Pentru că, până la urmă, viața este formată dintr-o succesiune neîntreruptă de experiențe, de o mai mare sau mai mică importanță. Însă, nici una din ele fără semnificație și fără efecte. Chiar și etimologic, termenul dezvăluie acest lucru – latinescul „ex-per-ire” presupune un punct de plecare, un scop și o transformare în consecință. Personalitatea cuiva este dată tocmai de amprenta pe care fiecare experiență și-o pune peste el și toate laolaltă.

În acest context, nevoia de experiență este același lucru cu dorința de a trăi. De aceea este atât de firească și, de asemenea, strict personală. Ceea ce se poate transmite este doar cumulul de înțelepciune adunat dintr-o succesiune în timp și spațiu a experiențelor colective. Pe această linie, putem afirmă că experiența este cea care validează cunoașterea – adevărul nu este complet decât atunci când este experiat la nivel personal. Experiența face trecerea de la realitatea obiectivă, universală, dogmatizată (dacă mai există așa ceva în zilele noastre!) la realitatea subiectivă, personală, supusă cercetării. Altfel spus, ea face trecerea de la datul universal, ca obiect, la descoperirea personală, determinată de un subiect. Din punct de vedere teologic această idee este sugerată de acea chemare ioaneică „vino și vezi” (Ioan 1, 46) ca șansă personală, la îndemână pentru fiecare om, ca subiect deplin al vieții. Și de aici, cel de-al treilea argument, legat de setea de a trăi viața la maximum.

Acest lucru presupune a te arunca cu nesaț, nu de puține ori imprudent și neglijent, în epicentrul vieții, fără calcule preliminare, ci purtat doar de dorința de a te înfrupta din voluptatea ei. Citim această ultimă descriere a vieții în sens ambivalent – mai întâi pozitiv, ca șansă de a te bucura de darul vieții, prin deplină participare la lume, dar și negativ, înțelegând viața ca fiind purtătoare de plăceri și plină de dureri, în consecință. Indiferent la care înțelegere ne referim, tânărul, sau omul în general, simte atracție, aș zice pasiune (lecturată în ambele sale semnificații), față de viață în general. Fiul cel mic se vădește curajos în fața acestei chemări, chiar și fragmentar înțelese, și, necopt și grăbit, se pornește la drum fără teamă de necunoscut, de provocări, de posibile suferințe (pe care nu le pătimise în casa tatălui său), cu dorința de a-și trăi viața la maximum, lucru de apreciat până la un loc. Îl aștepta, conștient sau mai puțin conștient, o viață plină de aventură. Voluptatea și frăgezimea se vor întâlni în contactul pe care fiul cel mic îl va avea cu lumea și cu viața „în afară”. Dar și despre fiul cel mare se poate spune ceva în acest context. Ne-am putea grăbi să-l numim cuminte, ca unul care nu părăsește ograda părintelui său. Însă mai e nevoie să observăm un detaliu, deși în casă nu se simte acasă și nu trăiește bucuria împreună-viețuirii cu părintele său. Ba mai mult, este evidentă o vădită invidie față de „acel fiu al tău” (al părintelui său), fratele lui, care a avut curajul să se arunce în vâltoarea vieții. El, cel mare, ar fi făcut asemenea, poate dacă nu ar fi fost apăsat de o frică paralizantă. Și-a petrecut viața în casa părintească nu din dragoste înțelegătoare față de tatăl său, ci din frică față de acesta, dar și față de lume, însoțită de o presupusă siguranță a „omului cuminte”, stând mereu înăuntru. Dar inima îi era tare neîmpăcată. Este tare greu, deznădăjduitor chiar, să stai înăuntru, dar să nu te simți nici înăuntru, dar nici în afară. De fapt, să te simți nicăieri. Herman Hesse, în faimosul său roman „Narcis și Gură de Aur” exprimă pe larg aceste stări contradictorii, ce-l vădesc pe om în neliniștea lui permanentă.

Și acum partea finală, ca răspuns la provocarea de început. Abordarea liberă a tatălui în fața solicitării fiului cel mic este argumentată de cele trei motive care ar fi putut sta la baza deciziei lui de a părăsi casa părintească – dorința de cunoaștere, de experiență personală și de provocare. Chiar dacă metodologia lui nu era bună – ai dreptul să pleci de acasă, ba chiar e necesar, însă fără să uiți punctul de referință care îți dă identitatea – tatăl înțelegător îl privește cu dragostea-i specifică și-i dă încredere în decizia lui. Chiar dacă întrevede pericolele, cunoscând bine viața, nu încearcă să-i schimbe decizia, nu-l silește să rămână acasă, ci îl lasă să înțeleagă că poarta casei nu se va închide niciodată pentru el.

Aplicat hic et nunc, vom putea argumenta necesitatea plecării tinerilor din casa părintească pentru buna lor maturizare, la momentul oportun. Cele două etape evidențiate mai sus sunt parte din itinerariul de formare a personalității. Nu ne uităm casa părintească, ca punct de referință și de permanentă întoarcere, însă deodată ne și construim viața, trăind lumea cu ale ei. Nu sunt puține cazurile în care tinerii au devenit victimele părinților lor sau ale lor înșiși, atât datorită șederii prelungite sau chiar fără sfârșit în „adăpostul familial”, cât și aruncării premature și reactive în brațele lumii cu provocările ei violente. Rolul părintelui în acest caz este tocmai acela de a arbitra deciziile copiilor lui și de a le indica momente oportune pentru acțiuni în consecință. Părintele trăiește deopotrivă și deodată cu copiii săi viața pe care ei înșiși și-o construiesc. De aceea, atât în caz de reușită, cât și în caz de eșec, acesta îi însoțește, crede în ei, speră și, mai ales, îi iubește, lăsând poarta casei deschisă și ieșind neîncetat întru întâmpinare…

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


Citește și 5. Autoritatea tatălui și libertatea fiilor  


[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Partea II recent descoperită, Sibiu, Deisis, 2003, 39,4.

*Articol apărut în Revista Renaşterea, serie nouă, anul XXXI, nr. 9 (365), septembrie, Cluj-Napoca, 2020.

Foto credit: Darius Echim / Mitropolia Clujului

Ultimele articole

Pescuirea minunată

Pescuirea minunată

Evanghelia de astăzi e bogată în sensuri și extrem de actuală. O exegeză completă ar putea face de-a dreptul subiectul unei cărți, căci episodul „pescuirii minunate” are deopotrivă valoare simbolică, teologică și dacă s-ar face o investigație atentă, de bună seamă,...

27 septembrie – Sfântul Mucenic Calistrat

27 septembrie – Sfântul Mucenic Calistrat

Sfântul Mucenic Calistrat († 304) – S-a născut în orașul Cartagina din Africa din părinți creștini. Tânărul Calistrat a intrat în armată, într-una dintre legiunile Romei, sub comanda lui Persentin, în timpul persecuțiilor împăraților Dioclețian și Maximian. Într-o...

Autoritatea tatălui și libertatea fiilor

Autoritatea tatălui și libertatea fiilor

Autoritatea și libertatea mereu s-au aflat în relații destul de dificile, dacă nu chiar în opoziție clară. Argumentări filosofice, sociologice sau de natură psiho-pedagogică au încercat să rezolve raportul dintre cele două, respectându-le locul și importanța specifică...

În casă și acasă

În casă și acasă

Fragmentul evanghelic dedicat parabolei fiului risipitor începe cu imaginea unui om care are doi fii. Acest cadru inițial generează întreaga desfășurare a povestirii, descrisă într-un limbaj specific, care se reia într-o succesiune de momente, toate puse în slujba...

Viața ca dar și dăruire

Viața ca dar și dăruire

Dacă Dumnezeu se descoperă cel mai adânc și esențial sub chipul părintelui care iubește îmbrățișând, necondiționat și neschimbat, acest lucru Îl revelează drept Cel care dăruiește și Se dăruiește permanent. Modul Său de ființare este tocmai dăruirea, mai întâi de Sine...

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Dumnezeu are multe numiri în Sfânta Scriptură, iar omul, în decursul timpului, a manifestat o permanentă dorință de a-L numi pe Dumnezeu cât mai cuprinzător, pe măsura apropierii de El. Numirile Lui înseamnă reflectarea în cuvinte a uneia sau alteia dintre lucrările...

Vestea Învierii în „casa fricii”

Vestea Învierii în „casa fricii”

Cuvântul „acasă” a căpătat în ultima perioadă o largă utilizare și o semnificație pe măsură. La origine, poate fi foarte ușor asimilat unei realități intime, personale, calde, în sensul de cămin familial, părinți, copii, bunici, și bucuria împreună petrecerii ce îl...