Evanghelia zilei: Mc 1, 35 – 44
În vremea aceea s-a dus Iisus într-un loc pustiu şi se ruga acolo. Dar au mers după Dânsul Simon şi cei ce erau cu el şi, găsindu-L, I-au zis: toţi Te caută. Iar Iisus le-a răspuns: să mergem prin oraşele şi prin satele care sunt mai aproape, ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am venit. Şi propovăduia prin sinagogile lor în toată Galileea, şi izgonea pe diavoli. Atunci a venit la Dânsul un lepros care, rugându-L şi îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: dacă vrei, poţi să mă curăţeşti. Şi, făcându-I-se milă, Iisus a întins mâna Sa şi s-a atins de el şi i-a zis: da, voiesc, curăţeşte-te! Şi când a zis, îndată s-a dus lepra de pe el şi s-a curăţit. Apoi Iisus, poruncindu-i cu asprime să plece numaidecât, i-a zis: vezi, să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi du pentru curăţirea ta cele ce a poruncit Moise, spre mărturie, lor.
Curăţirea de lepră
În sâmbetele Postului Mare, cu două excepţii – prima şi a cincea sâmbătă – se face pomenirea celor adormiţi. De fapt, toate sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care este încredinţarea învierii celei de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbăta a Paştilor, când moartea a devenit puntea către viaţă. Mântuitorul a stat şi S-a odihnit sâmbăta în mormânt, dar nu a rămas acolo, ci a înviat Duminica, dis-de-dimineaţă.
Sâmbăta este ziua de pomenire a morţilor. Poate de aceea Biserica a rânduit să se citească în a doua sâmbătă din Postul Mare pericopa cu vindecarea celui bolnav de lepră, o boală al cărei capăt era moartea.
La vechii evrei lepra era considerată o pedeapsă pentru păcate, cum ar fi cârtirea, clevetirea, mândria, lăcomia, nerecunoştinţa ş.a. Miriam, sora lui Moise, pentru că a cârtit împotriva lui Dumnezeu, a fost pedepsită cu lepră. Pe Neeman Sirianul l-a umplut Dumnezeu de lepră pentru mândria lui, dar, după ce s-a smerit şi a venit la proorocul Elisei şi a făcut ce i-a spus proorocul, îndată s-a tămăduit de boala lui.
Cu boala leprei a lovit Dumnezeu şi pe Ozia împăratul, fiindcă a îndrăznit să se îmbrace cu veşminte preoţeşti şi să slujească în Biserica lui Dumnezeu ca preot. După ce a făcut aceasta s-a şi umplut de lepră şi a fost depărtat de Biserică, de lume şi de ai săi, petrecând toată viaţa, până la moarte în această boală, lăsându-l Dumnezeu ca pildă pentru toţi, ca nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile preoţeşti, căci taina preoţiei este mare.
Semnele prin care se recunoştea lepra erau apariţia pe corp a unor pete albe şi încărunţirea părului în zonele afectate de lepră. Aceasta era doar faza de început a bolii, întrucât ea avansează, în sensul pătrunderii ei în ţesuturile corpului uman, având unele consecinţe grave: căderea nasului, căderea urechilor, căderea degetelor. Următoarea fază era afectarea organelor interne. Când se întâmpla aceasta moartea era inevitabilă.
Pe vremea Mântuitorului, lepra era boala secolului, boala incurabilă căreia doctorii nu-i găsiseră nici un leac. De altfel nici astăzi nu e printre bolile vindecabile. Lepra devorează trupul, îl putrezeşte încetul cu încetul. Dar pe lângă că e o boală grea, e şi molipsitoare. De aceea leproşii erau scoşi afară din cetate. Pentru dânşii nu existau spitale. Leprozeriile nu erau spitale, ci erau case amplasate în afara localităţilor unde erau adunaţi leproşii. Acolo unde acestea nu existau, leproşii trebuiau să locuiască în locuri izolate şi părăsite, în peşteri, în văi ascunse, unde nu pătrundea nimeni, ca aceştia să nu vină în atingere cu cineva.
Leproşii nu puteau locui decât împreună cu alţi leproşi. Se alcătuiau mici colonii şi acolo li se aducea hrană din mila părinţilor, din mila rudelor, din mila oamenilor cu inima bună, în vase care nu se mai dădeau înapoi şi care nu se dădeau în mână, ci erau lăsate departe, de unde leproşii veneau să le ia. Erau ajutaţi să trăiască până când boala îi devora cu totul. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerşească; intrau şi în sate, dar trebuiau să stea la distanţă şi să ceară. Erau obligaţi să-şi înfăşoare capul într-o pânză, şi când părăseau leprozeria şi întâlneau în cale un om sănătos, erau obligaţi să-l prevină pe acela din depărtare, strigând: „Necurat! Necurat!”. Leproşii erau stigmatizaţi şi obligatoriu purtau cu ei un clopot pentru a-şi semnala prezenţa. Obiceiul acesta este respectat în India şi în zilele noastre.
Leproşii erau ocoliţi pentru că orice atingere cu ei însemna molipsire şi moarte. Mântuitorul nu ţine cont de aceasta. El a întins mâna leprosului care a venit la El şi L-a rugat în genunchi, zicând:
„De voieşti, poţi să mă curăţeşti.” (Mt 8, 2; Mc 1, 40; Lc 5, 12).
Mântuitorul îi întinde mâna, îl atinge şi îi spune:
„Voiesc, curăţeşte-te.” (Mt 8, 3; Mc 1, 41; Lc 5, 13).
Evanghelistul Marcu ţine să spună că leprosul s-a vindecat în acel moment:
„Îndată s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a curăţit.” (Mt 8, 3; Mc 1, 42; Lc 5, 13).
După ce l-a vindecat, Domnul Hristos i-a poruncit cu asprime, zicându-i:
„Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi de te arată preotului şi adu, pentru curăţirea ta, cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor.” (Mt 8, 4; Mc 1, 44; Lc 5, 14).
De ce trebuia să se arate preoţilor? Era scris în Legea lui Moise că dacă, printr-o minune, un lepros s-ar fi vindecat, el trebuia să capete un certificat de vindecare pe care nu puteau să-l elibereze decât preoţii. De fapt preoţii Vechiului Testament erau cei care constatau boala şi tot ei erau cei care eliberau certificat de vindecare pentru cel ce a scăpat de ea.
De îndată ce un om observa apariţia unor pete albe sau roşiatice pe corpul său, trebuia să se prezinte la preot. Acesta era în măsură să constate dacă era vorba de lepră şi să prescrie şi tratamentul, care consta în spălarea veşmintelor şi spălarea corpului cu leşie. În prima fază boala putea fi stăpânită. Dacă petele dispăreau, cel în cauză nu se putea întoarce în comunitatea în care a trăit decât după ce se prezenta la preot. Dacă acesta constata vindecarea, îl obliga pe cel ce a fost bolnav să rămână retras încă şapte zile, pentru a respecta prescripţiile de purificare, după care, aducând o jertfă de mulţumire lui Dumnezeu, se putea întoarce acasă.
Aşadar, Mântuitorul, după ce l-a vindecat pe cel bolnav de lepră, l-a trimis să se arate preotului, pentru că Legea Veche nu îngăduia leprosului vindecat să-şi verifice singur vindecarea; trebuia să se arate preotului, care, cu ochii lui, certifica vindecarea şi pe temeiul hotărârii lui, fostul lepros era primit printre cei sănătoşi.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei, spune că:
„Hristos l-a curăţit pe om de lepră, dar verificarea curăţirii a lăsat-o pe seama preoţilor, făcându-i pe ei judecători ai minunilor Sale.”.[1]
Astăzi lepra nu mai face aşa de multe victime, însă au apărut boli mai grele decât lepra: cancerul, sida şi altele, la care doctorii nu mai găsesc leac. Şi acestea au apărut tot din cauza păcatelor, căci omul a ales să nu mai trăiască raţional.
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 323.
