Curăţirea de lepră (Sâmbătă. Săptămâna a doua a Postului Mare)

de | mart. 30, 2024

Evanghelia zilei: Mc 1, 35 – 44

În vremea aceea s-a dus Iisus într-un loc pustiu şi se ruga acolo. Dar au mers după Dânsul Simon şi cei ce erau cu el şi, găsindu-L, I-au zis: toţi Te caută. Iar Iisus le-a răspuns: să mergem prin oraşele şi prin satele care sunt mai aproape, ca să propo­văduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am venit. Şi propovăduia prin sinagogile lor în toată Galileea, şi izgonea pe diavoli. Atunci a venit la Dânsul un lepros care, rugân­du-L şi îngenun­chind înaintea Lui, I-a zis: dacă vrei, poţi să mă curăţeşti. Şi, fă­cându-I-se milă, Iisus a întins mâna Sa şi s-a atins de el şi i-a zis: da, voiesc, cură­ţeşte-te! Şi când a zis, îndată s-a dus lepra de pe el şi s-a curăţit. Apoi Iisus, porun­cindu-i cu asprime să plece numaidecât, i-a zis: vezi, să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi du pentru curăţirea ta cele ce a poruncit Moise, spre mărturie, lor.

Curăţirea de lepră

În sâmbetele Postului Mare, cu două excepţii – prima şi a cincea sâmbătă – se face pomenirea celor adormiţi. De fapt, toate sâmbetele anului liturgic îşi dobân­desc înţelesul de la două sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care este încredinţarea învierii celei de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbăta a Paştilor, când moartea a devenit puntea către viaţă. Mântuitorul a stat şi S-a odihnit sâmbăta în mor­mânt, dar nu a rămas acolo, ci a înviat Duminica, dis-de-dimineaţă.

Sâmbăta este ziua de pomenire a morţilor. Poate de aceea Biserica a rânduit să se citească în a doua sâmbătă din Postul Mare pericopa cu vindecarea celui bolnav de lepră, o boală al cărei capăt era moartea.

La vechii evrei lepra era considerată o pedeapsă pentru păcate, cum ar fi cârtirea, clevetirea, mândria, lăcomia, nerecunoştinţa ş.a. Miriam, sora lui Moise, pentru că a cârtit împotriva lui Dumnezeu, a fost pedep­sită cu lepră. Pe Neeman Sirianul l-a umplut Dumnezeu de lepră pentru mândria lui, dar, după ce s-a smerit şi a venit la proorocul Elisei şi a făcut ce i-a spus proorocul, îndată s-a tămăduit de boala lui.

Cu boala leprei a lovit Dumnezeu şi pe Ozia împăratul, fiindcă a îndrăznit să se îmbrace cu veşminte preoţeşti şi să slujească în Biserica lui Dumnezeu ca preot. După ce a făcut aceasta s-a şi umplut de lepră şi a fost depărtat de Biserică, de lume şi de ai săi, petrecând toată viaţa, până la moarte în această boală, lăsându-l Dumnezeu ca pildă pentru toţi, ca nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile preoţeşti, căci taina preoţiei este mare.

Semnele prin care se recunoştea lepra erau apariţia pe corp a unor pete albe şi încărunţirea părului în zonele afectate de lepră. Aceasta era doar faza de început a bolii, întrucât ea avansează, în sensul pătrunderii ei în ţesuturile corpului uman, având unele consecinţe grave: căderea na­sului, căderea urechilor, căderea degete­lor. Următoarea fază era afec­ta­rea organelor interne. Când se întâmpla aceasta moartea era inevitabilă.

Pe vremea Mântuitorului, lepra era boala secolului, boala incu­rabilă căreia doctorii nu-i găsiseră nici un leac. De altfel nici astăzi nu e printre bolile vindeca­bile. Lepra devorează trupul, îl putrezeşte încetul cu încetul. Dar pe lângă că e o boală grea, e şi molipsitoare. De aceea le­proşii erau scoşi afară din cetate. Pentru dânşii nu existau spitale. Lepro­zeriile nu erau spitale, ci erau case amplasate în afara localităţilor unde erau adunaţi leproşii. Acolo unde acestea nu existau, le­proşii trebuiau să locuiască în locuri izolate şi părăsite, în peşteri, în văi ascunse, unde nu pătrundea nimeni, ca aceştia să nu vină în atingere cu cineva.

Leproşii nu puteau locui decât împreună cu alţi leproşi. Se alcă­tuiau mici colonii şi acolo li se aducea hrană din mila părinţilor, din mila rudelor, din mila oamenilor cu inima bună, în vase care nu se mai dă­deau înapoi şi care nu se dădeau în mână, ci erau lăsate departe, de unde le­proşii veneau să le ia. Erau aju­taţi să trăiască până când boala îi devora cu totul. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerşească; intrau şi în sate, dar trebuiau să stea la distanţă şi să ceară. Erau obligaţi să-şi înfă­şoare capul într-o pânză, şi când părăseau leprozeria şi întâlneau în cale un om sănătos, erau obligaţi să-l prevină pe acela din depărtare, stri­gând: „Necurat! Necurat!”. Leproşii erau stigmatizaţi şi obligatoriu pur­tau cu ei un clopot pentru a-şi semnala prezenţa. Obiceiul acesta este res­pectat în India şi în zilele noastre.

Leproşii erau ocoliţi pentru că orice atingere cu ei însemna molip­sire şi moarte. Mântuitorul nu ţine cont de aceasta. El a întins mâna le­pro­sului care a venit la El şi L-a rugat în genunchi, zicând:

„De voieşti, poţi să mă curăţeşti.” (Mt 8, 2; Mc 1, 40; Lc 5, 12).

Mântuitorul îi întinde mâna, îl atinge şi îi spune:

„Voiesc, curăţeşte-te.” (Mt 8, 3; Mc 1, 41; Lc 5, 13).

Evanghelistul Marcu ţine să spună că leprosul s-a vindecat în acel moment:

„Îndată s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a curăţit.” (Mt 8, 3; Mc 1, 42; Lc 5, 13).

După ce l-a vindecat, Domnul Hristos i-a poruncit cu asprime, zi­cându-i:

„Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi de te arată preotului şi adu, pentru cură­ţirea ta, cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor.” (Mt 8, 4; Mc 1, 44; Lc 5, 14).

De ce trebuia să se arate preoţilor? Era scris în Legea lui Moise că dacă, printr-o minune, un lepros s-ar fi vindecat, el trebuia să capete un certificat de vindecare pe care nu puteau să-l elibereze decât preoţii. De fapt preoţii Vechiului Testament erau cei care constatau boala şi tot ei erau cei care eliberau certificat de vindecare pentru cel ce a scăpat de ea.

De îndată ce un om observa apariţia unor pete albe sau roşiatice pe corpul său, trebuia să se prezinte la preot. Acesta era în măsură să con­state dacă era vor­ba de lepră şi să prescrie şi tratamentul, care consta în spălarea veşmintelor şi spă­larea corpului cu leşie. În prima fază boala putea fi stăpânită. Dacă petele dispă­reau, cel în cauză nu se putea în­toarce în comunitatea în care a trăit decât după ce se prezenta la preot. Dacă acesta constata vindecarea, îl obliga pe cel ce a fost bol­nav să ră­mână retras încă şapte zile, pentru a respecta prescripţiile de purificare, după care, aducând o jertfă de mulţumire lui Dumnezeu, se putea în­toarce acasă.

Aşadar, Mântuitorul, după ce l-a vindecat pe cel bolnav de lepră, l-a trimis să se arate preotului, pentru că Legea Veche nu îngăduia lepro­sului vindecat să-şi verifice singur vindecarea; trebuia să se arate preo­tu­lui, care, cu ochii lui, certifica vindecarea şi pe temeiul hotărârii lui, fos­tul lepros era primit printre cei sănătoşi.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei, spune că:

„Hristos l-a curăţit pe om de lepră, dar verificarea curăţirii a lăsat-o pe seama preo­ţilor, făcându-i pe ei judecători ai minunilor Sale.”.[1]

Astăzi lepra nu mai face aşa de multe victime, însă au apărut boli mai grele decât lepra: cancerul, sida şi altele, la care doctorii nu mai gă­sesc leac. Şi acestea au apărut tot din cauza păcatelor, căci omul a ales să nu mai trăiască raţional.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 323.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Curăţirea de lepră (Sâmbătă. Săptămâna a doua a Postului Mare)
Loading
/

DISTRIBUIE

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Emisiuni recente

Când va fi sfârșitul lumii? Ce ne spune Biblia? P4

Când va fi sfârșitul lumii? Ce ne spune Biblia? P4

Programul de aprofundare a învățăturii biblice „Să învățăm și să citim împreună Sfânta Scriptură”, susținut de Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, este difuzat la Radio Renașterea în fiecare zi de marți de la ora 19:00.