În noapte dintre 12 spre 13 iunie 1941 au început deportările românilor din Basarabia și Bucovina de Nord în lagărele sovietice de muncă forțată, situate în principal în Siberia și Kazahstan.
Primul val de deportări a însemnat relocarea a aproape 30.000 de români. Ulterior, în al doilea val, din 6-7 iulie 1949, au fost deportate alte 35.796 de persoane, dintre care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 de membri ai Martorilor lui Iehova.
La început au fost deportați cei mai activi reprezentanți ai populației locale – primari, ofițeri, polițiști, intelectuali și familiile lor.
Deplasarea cu trenurile marafare a durat până la trei săptămâni și a decurs în condiții inumane, în plină vară: fiecărui deportat îi reveneau câte 200 de grame de apă pe zi și doar peşte sărat pentru mâncare.
Începutul deportărilor a fost hotărât în ședința comună a Biroului Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist al Ucrainei și a Comitetului Executiv al Consiliului Regional Cernăuți din 8 iunie 1941.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, numai în casele românilor din Ținutul Herța (Bucovina de Nord) au fost trimiși 1.000 de activiști sovietici, care au ridicat 458 de familii.
Procesul de deportare urmărea arestarea capului familiei și ducerea lui într-un lagăr de muncă forțată, iar ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan, unde nu erau în detenție, dar erau nevoiți să-și câștige traiul făcând munca pe care le-o dădeau autoritățile. Pentru munca depusă erau remunerați cu un minimum necesar pentru trai.
Mulți au murit pe drum, din cauza condițiilor inumane din trenurile cu care au fost transportați.
Sursă foto: TVR Moldova
