……………………………………………………………………………………..
În universul religios, omul credincios poată să găsească un răspuns la toate dificultățile care presară viața de zi cu zi. Trăirea și reflecția religioasă fac viața inteligibilă, semnificativă și deplină.Pentru el misterele vieții sunt descifrate. Antropologia constată că maturitatea psihică se dobândește atunci când omul ajunge la o astfel de perspectivă, marcată de pace, liniște, securitate și confort interior.
Un alt lucru care hrănește aspirațiile religioase este insatisfacția constantă pe care o experimentează ființa umană atunci când conștientizează faptul că nu poate să iubească sau să fie iubită atât cât și-ar dori (sau cât ar avea nevoie). Deoarece aproape întotdeauna dorința de a iubi, de a primi dragoste de la soț, de la membrii familiei, de la rudenii, depășește „doza” care realmente se obține, rămâne loc pentru un gol, pentru o anumită dezamăgire, o aspirație spre ceva mai mult, care nu este doar carență afectivă ce se poate imputa altora sau altuia, ci prezența unei dorințe imposibil de satisfăcut. Și aceasta este semnul unei exigențe de supranatural.
Frida Kahlo și Diego Rivera este unul dintre cele mai fascinante exemple de iubire intensă, complexă și pasională din istorie, în special în universul artistic. Frida Kahlo (1907–1954) a fost o pictoriță mexicană cunoscută pentru autoportretele ei speciale, în care a exprimat suferința fizică și emoțională, dar și cultura mexicană și identitatea feminină. Diego Rivera (1886–1957) a fost pictor și muralist mexican de renume internațional, cunoscut pentru lucrările sale de mari dimensiuni, cu teme sociale, revoluționare și istorice. S-au cunoscut în anii 1920, când Frida avea doar 21 de ani și l-a invitat pe Diego să-i vadă lucrările pentru a primi un feedback sincer. Deși el era cu 20 de ani mai în vârstă, a fost impresionat de forța și stilul ei artistic și, treptat, între ei s-a înfiripat o iubire intensă. S-au căsătorit în 1929 având o relație care i-a unit pe viață, în ciuda numeroaselor încercări. Ce a făcut relația lor atât de specială și complicată? Amândoi erau inteligenți și talentați. Relația lor a fost marcată de infidelități din ambele părți (Diego a avut numeroase amante, inclusiv pe sora Fridei; Frida a avut și relații cu bărbați și femei). Dar legătura lor emoțională a fost profundă: chiar dacă s-au despărțit oficial în 1939, s-au recăsătorit un an mai târziu. S-au sprijinit reciproc în carieră: Diego a fost cel care a susținut-o financiar și moral pe Frida când sănătatea ei a fost precară, iar Frida a fost un punct de sprijin emoțional și intelectual pentru el. Iubirea lor s-a reflectat în artă: Frida a pictat numeroase lucrări inspirate din relația lor, unele exprimând dragoste și admirație, altele durere și trădare. Un exemplu este tabloul „Diego în gândurile mele”, în care Frida se pictează cu chipul lui Diego pe frunte – simbol al faptului că el îi domină mintea și viața. Diego a considerat-o pe Frida „cel mai mare artist al epocii” și a susținut mereu că dragostea sa pentru ea a fost reală și durabilă, în ciuda greșelilor. Relația lor rămâne o poveste reală de „a iubi și a fi iubit”, dar nu una idealizată: este iubirea cu răni, contradicții, trădări, dar și cu devotament, compasiune și respect. După moartea Fridei, Diego a spus: „Am înțeles prea târziu că cel mai bun lucru din viața mea a fost iubirea pentru Frida.”
Ne dorim foarte mult să fim iubiți — e o nevoie profundă, universală, care ține de însăși structura noastră emoțională și socială. Nevoia de iubire nu este doar un moft sau o dorință romantică: este una dintre cele mai adânci, structurale și ontologice nevoi psihologice ale omului, alături de siguranță și apartenență. De ce ne dorim atât de mult să fim iubiți? Pentru că suntem ființe sociale: de la naștere, supraviețuirea noastră depinde de legătura cu ceilalți. Copiii lipsiți de afecțiune se dezvoltă mai greu emoțional și cognitiv. La maturitate, relațiile iubitoare continuă să fie surse de echilibru și sens. În plus, iubirea ne validează: să fim iubiți înseamnă, într-un fel, că suntem „văzuți” cu adevărat, apreciați, prețuiți; că cineva ne acceptă și ne prețuiește exact așa cum suntem. Acest fapt „construiește”, conferă încredere în sine.
În plus, iubirea oferă sens: iubirea (fie romantică, prietenească, familială sau chiar spirituală) este ingredientul care dă sens vieții. În lipsa ei, multe lucruri își pierd valoarea. Ontologic, ne temem de singurătate: uneori, dorința de a fi iubiți vine și din frica de a fi singuri, respinși, abandonați. Lipsa iubirii poate fi percepută ca o formă de excludere sau inutilitate. Conectarea emoțională este vindecătoare: iubirea adevărată are o forță terapeutică: ne alină, ne repară rănile și ne oferă un refugiu psihologic. În esență, a fi iubit înseamnă a fi recunoscut ca valoros. Iar această nevoie nu este o slăbiciune, ci o parte esențială din ceea ce înseamnă să fii om.
O iubire de excepție, neîmplinită, dar sublimată în artă, este cea dintre Francesco Petrarca și Laura. El, mare poet și umanist italian (1304–1374), considerat părintele umanismului renascentist, autor al volumului „Canzoniere” (Cartea cântecelor), o colecție de poezii dedicate Laurei, care a devenit unul dintre cele mai influente texte lirice din Evul Mediu târziu. Laura a fost o femeie pe care Petrarca a întâlnit-o, potrivit tradiției, pe 6 aprilie 1327, într-o biserică din Avignon. Identitatea ei reală nu a fost niciodată confirmată – se crede că ar fi fost Laura de Noves, o femeie căsătorită, inaccesibilă poetului. Nu a existat niciodată o relație amoroasă între ei – iubirea era un ideal, nu o realitate trăită. Petrarca a iubit-o cu intensitate, fidelitate și admirație profundă, vreme de peste 20 de ani – chiar și după moartea ei. Dragostea lui era castă, idealizată – o formă de venerare spirituală, nu de dorință erotică. Creația sa poetică exprimă zbuciumul sufletesc al unui om sfâșiat între dorință și virtute, între trup și spirit. A scris celebrul sonet: „Binecuvântată fie ziua, luna, anul, ceasul, locul, ținutul, când am văzut-o întâia oară…”
Cazul acesta ne spune că iubirea nu este întotdeauna împlinită în plan fizic sau marcată de reciprocitate, dar poate ridica sufletul, transforma viața și inspira creația. Laura, deși probabil nu i-a răspuns niciodată direct, a fost pentru Petrarca un ideal de frumusețe, virtute și grație, iar această proiecție i-a fost suficientă pentru a o iubi sincer până la moarte. Chiar dacă nu a fost „iubit” în sens convențional, Petrarca a trăit intens acel sentiment și a transformat iubirea neîmpărtășită într-un monument literar nemuritor. Povestea Petrarca–Laura arată că a iubi și a fi iubit poate exista chiar și în absența unei relații directe. Este o lecție despre noblețea sentimentului, despre fidelitate și despre puterea transformatoare a iubirii.
Astăzi, instanța religioasă se mai naște, în plus, și din nevoia de a ne apăra de fricile vieții interioare și de violențele celei exterioare care iau naștere din cultul raționalității și al tehnicismului exasperat. Dezamăgiți de hiper-rațional și de o rațiune care se demonstrează irațională, intoxicați de efectele negative ale progresului, oamenii contemporani (în care se concentrează oboseala lumii de astăzi și frica lumii de mâine) sunt în căutarea unei semnificații existențiale, care este intrinsecă trăirii religioase.
Odată prăbușite miturile care ne-au alimentat visele infantile de omnipotență, omul reușește astfel să accepte nesiguranțele și pornește în căutarea a ceva mai presus și în afara imediatei experiențe de zi cu zi. Trăim, de fapt, într-o societate superficială în care coexistă celularul cu talismanul de protecție, într-un deșert spiritual care nu găsește explicații mulțumitoare în mesajele mass-mediei și în promisiunile oamenilor politici; se constată cum s-a alunecat într-o idolatrie a sexului, într-o frenezie după câștig, într-o foame după putere și vizibilitate publică.
În încheiere, constatăm împreună cu medicul Giacomo Dacquino: „O reîntoarcere ciclică la sacru este un fenomen care nu se poate nega. După ani de proclamații ideologice ateiste și de secularizare se descoperă că Dumnezeu nu e mort, ci doar camuflat; S-a ascuns pentru o vreme, sub presiune culturală, însă experiența religioasă a rămas o realitate intrinsecă psihicului uman, precum spațiul și timpul pentru trup.”
