„A scăpa de moarte este cu neputință. Cunoscând aceasta oamenii înțelepți și deprinși în virtute și în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspin, fără frică și fără plâns, aducându-și aminte de neînlăturarea ei și de izbăvirea din relele vieții.” Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia, 82.
Sfântul Antonie cel Mare, în stilul caracteristic, icoană a unei gândiri sănătoase și realiste o spune răspicat: „A scăpa de moarte este cu neputință”. Acesta este punctul de pornire pentru o viață cu adevărat fericită. A accepta că moartea este realitatea de care absolut nimeni nu a scăpat, poate să ajute la trăirea vieții cu bucuria fiecărei zile. Aici este vorba despre cultivarea unui cuget autentic hristic: „Cunoscând aceasta oamenii înțelepți și deprinși în virtute și în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspin, fără frică și fără plâns, aducându-și aminte de neînlăturarea ei și de izbăvirea din relele vieții.”
Dar cum să-l asculți pe sfânt când moartea e pe buzele tuturor, iar de mai bine de doi ani, morții se numără ca în război? Fiorul morții i-a făcut pe unii să prefere să-și trăiască fiecare clipă claustrați, izolați, reticenți la orice posibilă întâlnire, de parcă ar fi auzit în premieră despre moarte. Sfântul Antonie laudă pe omul înțelept și virtuos care nu tremură în fața morții, nu suspină necontenit, nu se isterizează că ar putea muri. Aceasta pentru că tiparul acesta de om, acest profil de om știe sigur că va muri într-o zi. Prin urmare, gândul la moarte poate crește considerabil calitatea vieții.
Poate pare de neînțeles, paradoxal, cum gândul la moarte poate crește calitatea vieții. Dar întreaga gândire filocalică are ca fir roșu această ideea a gândului la moarte pentru a ști să-ți trăiești viața în Dumnezeu. Gândul acesta e eliberator. El minimizează tot ceea ce o viață avidă de imediat maximizează. Ai sau nu ai, posezi sau nu, viața se trăiește atâta câtă este. Se trăiește cu recunoștință față de Dumnezeu și cu dragoste față de semeni. În caz contrar, fiecare clipă va fi una de chin. Pentru cel bogat, gândul la moarte se va dovedi terifiant, inacceptabil și prilej de a își plânge averile; iar pentru cel sărac, de asemenea, sabie ce-i va tăia într-o zi funia ce duce la îmbogățire. În schimb, dacă bogatul sau săracul sunt oameni înțelepți și virtuoși, vor trăi fără să se grăbească, vor iubi fără să aștept nimic în schimb și se vor gândi că într-o zi se vor desprinde de toate aceste lucruri perisabile pentru a fi cu toți cei de un neam cu ei în veșnicie. Vor muri!
Moartea, în viziunea Sfântului Antonie, deși înfricoșătoare, pentru omul credincios, cu gândul ancorat în Învierea lui Hristos, este „izbăvirea de relele vieții”.
