Acad. Ioan Aurel Pop – Discurs cu prilejul centenarului Universităţii Babeş-Bolyai

de | nov. 4, 2019

Universitățile medievale și moderne timpurii

Universitățile sunt o „invenție” neașteptată, genială și luminoasă a Evului Mediu „întunecat”, când omenirea civilizată a înțeles pentru prima oară ce reprezintă cunoașterea și educația întru știință și cultură, în folosul ființei umane în special și al comunității umane în general. Pentru întâia oară în istorie, preluând moștenirea clasicismului greco-latin, altoită pe fond iudeo-creștin, oamenii Evului Mediu au creat comunități sau corporații ale magiștrilor și discipolilor lor (universitates), uniți cu scopul învățăturii. Universitățile prime au fost considerate „corporații” deoarece ele funcționau ca un corp în care profesorii nu puteau exista fără studenți, precum capul nu are rost fără trunchi, cele două componente de bază armonizându-se întru umanizarea perpetuă a omului. Astfel, aceste forme de viață dăruită cunoașterii au devenit „comunități ale egalilor”
într-o lume inegală, gândită, însă, ea însăși, ca un corp, în cadrul căruia cei care se rugau (oratores), împreună cu cei care luptau (bellatores) și cot la cot cu cei care munceau (laboratores) se simțeau meniți să interacționeze ca să ducă omenirea – creația imperfectă a ființei perfecte, Dumnezeu – spre împlinire, pe „șoseaua cea mare și fără început” a vieții (Liviu Rebreanu).

Din Italia și Franța, țările moștenitoare directe ale acestei zestre antice, universitățile timpurii (din secolele al XI-lea – al XII-lea) s-au răspândit în Anglia, Germania, Spania, Portugalia, iar ulterior, după 1300, și spre marginile catolice ale continentului european, adică în Boemia, Polonia și Austria, adică la Praga (1348), la Cracovia (1364), respectiv, la Viena (1365). Școli superioare vechi și de mare erudiție erau și în Răsărit, mai ales în Noua Romă (Constantinopol), acolo unde lumea pierea, iar savanții discutau – se spune ironic – despre esență și aparență, despre natura divină și natura umană, despre îngeri și demoni. Numai că modelul acesta greco-bizantin de academie nu a „roit” și nu a putut – datorită împrejurărilor istorice vitrege ale sud-estului și estului european – să devină un prototip pentru popoarele europene și nici măcar pentru popoarele ortodoxe, supuse atâtor încercări grele.

Al doilea mare val de fondare a universităților (numite, în anumite circumstanțe, academii) s-a înregistrat în epoca Renașterii, a Reformei protestante, a Contrareformei și a Reformei catolice, când s-au creat colegii majore iezuite mai peste tot în Europa, inclusiv în regiunile care puteau fi recâștigate sau câștigate pentru catolicism, cum erau spațiile locuite prioritar de protestanți, respectiv de bizantini (ortodocși). Astfel de noi universități (collegia maiores) s-au creat atunci, în a doua parte a secolului al XVI-lea, în locuri-cheie ale Europei Centrale, de la Vilnius la Graz și de Zagreb la Cluj, cu precădere în zone de interferență, unde, alături de reformați (protestanți) – foști catolici – trăiau (în imediata vecinătate) ortodocși care ar fi putut fortifica (în viziunea catolică) vechea credință romană.

Universitatea din Cluj – file de istorie

Universitatea din Cluj face parte din acest grup de universități moderne timpurii, dar în care moștenirea medievală era vie, privilegiind, datorită tendinței Renașterii de a imita cultura clasică greco-latină, limba lui Cicero și Caesar, studiile filosofice, cele juridice și cele teologice, toate puse sub egida Bisericii. Foarte puține universități vechi, din Evul Mediu sau de la începuturile Epocii Moderne, au putut funcționa continuu, fără nicio întrerupere. Aproape peste tot, provocările sorții, mai ales molimele, catastrofele naturale (cutremure, incendii, inundații), războaiele, disputele politice și toanele guvernanților, au oprit pentru ani sau chiar decenii, funcționarea universităților. Același lucru s-a întâmplat și la Cluj, orașul vechi, devenit municipiul Napoca, încă prin anii ’20 ai secolului al II-lea, d. Hr., adică în timpul împăratului roman Hadrianus (117-138), ruralizat între timp și refondat ca burg, la începutul mileniului al II-lea, cu numele latinesc de Clus. În acest oraș abia ieșit din Evul Mediu și devenit, în nucleul său înconjurat cu ziduri (intra muros), protestant, părinții iezuiți au întruchipat în urmă cu aproape 450 de ani un plan. Conform lui, primul așezământ dedicat educației superioare s-a edificat, într-adevăr, în anii 1579-1581. Atunci, după intense pregătiri, prin actul de fondare din 12 mai 1581, emis la Vilnius sau Vilna (în Uniunea Polono-Lituaniană, al cărei rege era principele transilvănean Ștefan/ István Báthori), se crea un Colegiu Major Iezuit cu rang de academie europeană, egală din toate punctele de vedere cu academiile (=universitățile) din Franța, Germania, Italia și Spania, cu trei facultăți (teologică, filosofică, juridică) și cu dreptul de conferi toate gradele (titlurile) consacrate, adică baccalaureus, magister artium și doctor. Limba de predare era latina, părintele spiritual a fost diplomatul iezuit italian Antonio Possevino, primul rector a fost polonezul Jacobus Wujek, al doilea rector a fost italianul Ferrante Capecci, primii profesori au fost italieni, maghiari, germani, polonezi, iar între studenți era menit să fie și principele Nicolae Pătrașcu, fiul și moștenitorul marelui voievod Mihai Viteazul. Evident, acești părinți iezuiți i-au cunoscut, în acest context transilvănean, și pe români. Rectorul Ferrante Capecci avea să scrie, într-o epistolă din 1584, că românii descindeau din italieni și longobarzi, că erau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, că alcătuiau același popor cu românii din Țara Românească și Moldova, că aveau o limbă similară cu italiana și că se numeau pe sine romani (romaneschi).

În cei aproape 450 de ani trecuți de atunci, universitatea clujeană – devenită între timp Universitatea „Babeș-Bolyai” – a avut o viață frământată, cu lumini și umbre, așa cum este viața în general. Activitatea ei, obturată de câteva ori în istorie, în împrejurări grave, a fost reluată mereu de către oameni inimoși și culți, susținuți de mecenați princiari, regali și imperiali, încât școala superioară a renăscut mereu la Cluj, precum pasărea Phoenix din propria cenușă. Instituția a fost revigorată sub Habsburgi (după 1688), a fost reorganizată sub împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), s-a refondat ca universitate modernă maghiară, în 1872 etc. Universitatea din secolul al XVI-lea a început, ca limbă de studiu, cu latina – după cum era atunci obiceiul – a continuat cu latina multă vreme, introducând, însă, ulterior și limbile vernaculare locale, maghiara și germana.

Românii, cu credința lor răsăriteană (ortodoxă), iar ulterior (de la 1700 încoace) cu cele două confesiuni ale lor de rit bizantin, nu au avut învoirea să-și creeze o școală superioară de rang universitar oficializat. Cererea aceasta adresată autorităților figurează încă în unele dintre petițiile timpurii, iar, la 1848-1849, ea a devenit prevedere importantă în programul Revoluției Române, menită să-i conducă pe români la libertate națională. Perioada de circa cinci decenii a dublei monarhii austro-ungare (1867-1918) nu a fost favorabilă emancipării popoarelor asuprite și, prin urmare, nici promovării învățământului superior în limba română. Refondarea, însă, la 1872, a universității (numite mai apoi „Franz Iosif”), cu limba de predare maghiară, organizată în patru facultăți, a însemnat, fără îndoială, alinierea școlii locale la unele dintre exigențele cele mai înalte ale modernității intelectuale europene. Abia în 1919, după Marea Unire, printr-o nouă refondare, s-a putut face loc limbii române în „Universitatea Națională a Daciei Superioare”, cum i-ar fi plăcut clasicistului Vasile Pârvan să sune numele noului așezământ. Între 1927 și 1948, instituția – mândră că făcea parte din Regatul României – s-a chemat „Regele Ferdinand I”, în cinstea și în amintirea suveranului întregitor și fondator. De-atunci, regimul comunist (1945-1989) a făcut mai multe schimbări și scindări în școala superioară clujeană (între 1945 și 1959, au funcționat la Cluj două universități, una românească, chemată Victor Babeș, și alta maghiară, cu numele de Bolyai János), fără să poată dizolva, însă, seriozitatea studiului, amploarea impresionantă a cercetării și nici spiritul de comuniune și de colaborare, dincolo de etnii și de confesiuni. Din 1959, universitatea noastră se numește „Babeș-Bolyai” și tot de atunci, alături de limba română, s-a predat neîntrerupt și în limba maghiară. În 1995, liniilor de studiu existente și s-a adăugat și una germană, instituția devenind multiculturală. În 2012, am sărbătorit împreună 140 de ani de învățământ superior modern în limba maghiară la Cluj, iar în 2015, două decenii de învățământ superior modern în limba germană. În 1981, Universitatea din Cluj împlinea patru secole de la prima fondare.

Universitatea azi

Azi, Alma Mater Napocensis este o adevărată „mamă care ne nutrește” cu ambrozia și nectarul cunoașterii de cel mai înalt nivel, o „mamă” bună pentru toți „copiii” ei, liberi să învețe în toate limbile tradiționale ale Transilvaniei (română, maghiară, germană) și în limbile de circulație ale lumii (engleză, franceză) și să studieze în armonie toate confesiunile istorice ale regiunii (ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, protestantă). Cu cele 21 de facultăți, cu zecile de institute de cercetare și de creație, cu laboratoarele modern dotate, cu atelierele de creație – cu toată zestrea de știință și conștiință a lumii civilizate – Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB) este astăzi cea mai veche, cea mai mare și printre cele mai prestigioase (ocupă locuri fruntașe în clasamentele internaționale) universități din această parte de lume. Cu acest statut, UBB se prezintă lumii drept o comunitate a egalilor, uniți sub semnul învățăturii și educației, prețuitori ai tradiției, dar și ai excelenței prezente și viitoare, hotărâți să cultive prosperitatea patriei, în rând cu toate celelalte patrii și în acord cu idealurile europene de pace, de dreptate și de democrație.

La un secol de la înființarea universității românești și după sute de ani de funcționare în împrejurări variate, bune și rele, suntem datori să scrutăm trecutul, să ne cunoaștem tradiția și să extragem noi seve pentru performanțele pe care le dorim și le pregătim în viitor.

Universitatea există și trebuie să rămână autonomă în societate. Viața liberă și neconstrânsă de factorul politic, de grupurile de presiune, de imixtiunile unor medii interesate să dirijeze spiritul academic trebuie să rămână suprema garanție pentru funcționarea Universității. Îndeplinirea misiunii principale de instruire, educație și de cercetare, dacă independența Universității rămâne o realitate constantă, se realizează prin cultivarea virtuților, a valorilor și a încrederii.

Prin virtuți, valori și încredere, Universitatea funcționează ca instituție de educație a lumii, în lume, dar autonomă în cadrul lumii. Spiritul de libertate academică ne conduce în acțiunile noastre. Libertatea neconstrânsă a spiritului ne ajută să obținem performanță, adică să fim cum se cuvine. Între modalitățile de cultivare a virtuților și valorilor, dialogul devine fundamental. Acest dialog colegial înseamnă și polemici cordiale, înseamnă dreptul la opinia liberă, la acel schimb de idei, benefic pentru comunitate. Universitatea este un empireu al muncii oneste, neconstrânse de nimic, libere și liniștite, un spațiu în care se intră cu încredere, speranță, confort moral și spiritual. Universitatea creează coeziune întru diferență, cu scopul cultivării virtuților, valorilor și încrederii în societatea noastră, în țara noastră, în viitorul nostru.

Universitatea – depozitară a universalului și naționalului

Ce pot avea în comun virtuțile, valorile și încrederea cu națiunea în universitate? Dacă ar fi să ne luăm după unii formatori de opinie, nimic! Universitățile sunt universale și generale, iar națiunile sunt locale și particulare. Universitățile s-au născut în Evul Mediu, în urma biruinței universalismului asupra localismului, sub patronajul Bisericii Catolice (catolic înseamnă universal) și al Imperiului occidental, ambele aceste entități cultivând globalismul. Pe când națiunile s-au născut prin biruința regionalismului, bazat pe unitatea de limbă, de credință, de origine, de cultură, de coagulare monarhică și împotriva ideilor generalizante, împotriva ierarhiei supraorganizate și a forțelor înglobante. Popoarele au vrut, la un moment dat, să-și creeze propriile cadre de viață, în comunități bine precizate, inclusiv sub aspect politic. Universitățile, prin uzul limbii latine, au asigurat comunicarea universală, mobilitatea profesorilor și studenților, generând un fel de republică a literelor europene. Națiunile – după unii – ar fi stricat această armonie, introducând limbile naționale, culturile locale, valorile limitate la teritorii precise.

Demonizarea națiunilor este sau, mai exact, era la modă până de curând. Națiunile medievale, dar mai ales cele moderne ar fi frânt armonia universală, visată de unii oameni medievali, dar mai ales de renascentiști și apoi de iluminiștii cosmopoliți din Occident. Iluminiștii francezi voiau să-i pregătească pe oameni să fie cetățeni ai Universului, dar, în vreme ce făceau asta, ridicau, cu știință sau nu, edificiul națiunii franceze moderne. Cosmopoliții apar ca generoși și altruiști, pe când naționaliștii (cu sensul de apărători ai națiunilor) ca închiși spre sine și egoiști. Cea mai gravă vină a națiunilor ar fi însă declanșarea marilor conflicte care au frământat și periclitat lumea în ultimele secole și mai ales în secolul al XX-lea. Toate acestea, prezentate unilateral și bine garnisite cu vorbe frumoase, sunt destul de convingătoare și îi amăgesc pe mulți.

Dar s-o luăm de la capăt! Oare universitățile medievale să fi fost ele așa de universaliste? Ce se ascunde dincolo de limba comună a erudiției, dincolo de studium generale, dincolo de teologie, filosofie, drept și medicină, care reprezentau elemente comune și general acceptate în Europa Occidentală? Se ascund oameni foarte diferiți și grupați în comunități rivale, în funcție dacă nu de limbile materne pe care le vorbeau, măcar de regiunile etno-lingvistice mari din care proveneau. Studenții și profesorii din acele universități faimoase, de la Bologna, Paris, Oxford sau Praga erau grupați în comunități sau corporații universitare numite națiuni. Universitas magistrorum et scholarum Parisiensis era împărțită, de exemplu, în Națiunea Normandiei, Națiunea Picardiei, Națiunea Angliei (devenită a Germaniei, după Războiul de o Sută de Ani) și, firește, Națiunea Franței. „Națiunile” Universității din Praga erau tot patru, anume boemiană, bavareză, poloneză și saxonă. Evident, aceste națiuni nu sunt națiunile moderne de mai târziu, dar nici departe de ele nu sunt. Nu este locul aici să trecem în revistă ilustrele certuri și chiar lupte violente desfășurate pe națiuni în interiorul universităților și nici injuriile cu tentă etnico-națională adresate atunci. De altfel, primul război cu conținut clar național din istoria europeană a început la Universitatea Carolină din Praga, în zorile secolului al XV-lea și este cunoscut în istorie și drept „revoluția husită”. Primul rector ceh din istoria acestei universități, Jan Hus, a coagulat toate energiile profesorilor și studenților cehi (boemieni), a declarat limba cehă drept limbă oficială a universității și a determinat părăsirea instituției de către profesorii și studenții germani care au fondat (în 1409) Universitatea germană din Leipzig. Războaiele husite (1419-1434) au avut, fără îndoială, o tentă religioasă (confesională), dar și una pronunțat etnică. Prin urmare, „internaționalismul” universităților medievale (ca și cel al Bisericii Catolice) mergea numai până la un punct. De altminteri, și în concilii se vota pe națiuni și certurile de aici nu erau mai prejos decât cele din universități. Un exemplu eclatant este Conciliul de la Konstanz, din 1414-1418, din vremea căruia avem și o definiție aproape modernă a națiunii etnice (făcută de delegația engleză, în eternă rivalitate cu cea franceză).

„Datoria vieții noastre”

Universitățile moderne și-au păstrat, în aceste condiții, componenta generalistă, dar au devenit universități naționale, apărătoare și cultivatoare ale identității naționale, bazate pe limbă, origine, confesiune, cultură, tradiții etc. Cea mai bună dovadă în acest sens este concepția lui Vasile Pârvan, expusă așa de clar în lecția inaugurală, rostită la Cluj, în 3 noiembrie 1919, cu ocazia fondării Universității Naționale a Daciei Superioare. Acest excurs s-a chemat „Datoria vieții noastre” și a rămas ca atare până astăzi. În centrul universului colectiv al învățatului se află – spune marele savant – națiunea („Supremul scop al luptei noastre este spiritualizarea vieții marelui organism social-politic și cultural-creator care e națiunea”), o națiune însă animată de spirit și de idee, trăitoare demnă între celelalte națiuni. Pârvan, în ciuda marilor ispite, nu cade niciodată în naționalism excesiv și exclusivism național. El prețuiește în chip realist lumea rurală românească, căruia Sămănătorismul îi ridicase calofile statui, iar marii scriitori aveau să-i aducă „elogii” (Lucian Blaga, „Elogiul satului românesc”) și „laude” (Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”), prețuite ca valori literare, dar depărtate de lumea reală. În același spirit, cel evocat critică, folosind alte cuvinte, „formele fără fond”, în spirit maiorescian, sau face apeluri originale la sincronizarea culturii noastre cu cea occidentală, în cheie lovinesciană. Secretul vieții eterne a națiunii este pentru el „universalul uman”, iar pentru aceasta, „confraternitatea universitară” trebuie să-i convertească pe români la „cultul ideii pure”. Combate dacismul exagerat și autohtonismul ancestral, socotit de unii în afara limitelor temporale, fiind prin aceasta un critic acerb ante litteram al protocronismului: nu dorește o „românizare feroce” în spirit „vegetativ etnografic”, ci o continuă umanizare întru sublimul uman universal și nici preamărirea culturii superioare a unei națiuni, ci cunoașterea culturilor cât mai multor națiuni. Creația umană autentică este pentru el prelungirea creației divine, iar omul creator, stăpân al ideilor, se situează deasupra formelor, rămase apanajul epigonilor, visători la iluzoriile vremuri de aur de-odinioară.

Această luptă titanică pentru spiritualizarea vieții trebuie să devină – spune maestrul – scopul confraternității universitare napocense. Universitatea este menită să aducă „mai mult gând”, (în detrimentul materialismului vulgar și rece, care pervertește sufletele), contribuind la descătușarea puterii latente a națiunii române, în concertul națiunilor lumii. Vasile Pârvan este dezamăgit și critic față de lumea sa, dar nu este sceptic față de puterea profesorilor și discipolilor, capabili în armonie, egalitate și concurență loială, cu ajutorul democrației spiritului, să construiască o lume nouă, generoasă și pură. Mesajul său a putut părea multora prea idealist și chiar naiv, prea ancorat în stele, pe fondul unei neîncrederi evidente a unora în forța de creație spirituală a românilor. Se vehiculau atunci, după Unirea cea Mare, în chip fățiș idei deloc măgulitoare față de capacitatea națiunii române de a-și organiza viața academică și de a clădi la Cluj un edificiu universitar performant. Întrebarea rostită adesea atunci era: „Cum să se poată ca românii – fataliști, neinstruiți, inculți și născuți spre a fi veșnic supuși – să organizeze și să administreze educația și cercetarea universitară?” Vasile Pârvan a venit la Cluj din a sa Moldovă, trecând pe la București, cu un mesaj general-uman, spre a ne spune răspicat să se poate, că se poate chiar la Cluj, prin marele organism național care era Universitatea Națională a Daciei Superioare. În două decenii – și în unele domenii chiar mai devreme – , cu eforturi conjugate, creația din 1919 a devenit un model de universitate central-europeană, cu premiere de cercetare și de creație unice, multe de nivel mondial.

Globalismul și națiunea

Prin urmare, în Universitate, universalitatea nu se opune spiritului național, ci cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică. Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația? A doua confuzie se referă la punerea semnului egalității între naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte, și între naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele). Din această pricină, noțiunea de naționalism – care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naționalist nu mai este un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni – valori intrate în cotidian și considerate eterne – au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.

Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda sau mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc. Națiunile nu sunt realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.

Virtuți, valori și încredere

Ceea ce este de notat devine un lucru tulburător: Universitatea unește și armonizează cele două principii, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale. Universitatea bună și autentică este a universului și a națiunii în mijlocul căreia funcționează. Am înțeles cel mai bine acest lucru când am predat la unele universități americane, în care știința mondială era în prim plan, dar tot acolo era și „spiritul american”. Apărarea spiritului românesc în universitățile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului – destul de distonant în acest moment – al acestei lumi.

Dincolo de națiuni și de univers, ca forme palpabile de comunitate umană, rămâne logosul, adică întruchiparea ideii prin spirit, rațiunea și destinul ființării. În Universitate, logosul este compus din virtuți, valori și încredere.

Virtuțile cardinale identificate de antici sunt prudența, justiția (dreptatea), tăria și cumpătarea. În altă formă, sunt înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și bărbăția, denumite și virtuți morale. Virtuțile înseamnă ca universitatea, pe fondul respectării normelor și regulilor de cercetare și educație, să promoveze acele însușiri dominante ale caracterului care îl fac pe om mai bun, mai aplecat spre bine și frumos. Prin virtute se aplică constant și deontologia profesională, onestitatea academică, se pun întrebări și se rezolvă dileme, se fac exerciții de luare a deciziilor corecte, pe fondul dezbaterilor reale, în cadrul proceselor de predare, de investigare, de selectare a studenților și profesorilor. Universitatea reprezintă elita intelectuală a unei comunități, a unei țări, a lumii. UBB cultivă cu asiduitate virtuțile generale, etern umane și pe cele specifice acestui spațiu numit România și acestor oameni numiți cetățeni români.

Valorile consacrate ale omenirii – proprietatea a ceea ce este bun, important, dezirabil – sunt fundamentale pentru strategiile de viitor și pentru practicile prezente. Studenții trebuie să învețe și să știe ce este fundamental, drept, adevărat și acceptabil pentru societate. Studenții de azi își vor asuma roluri și responsabilități în comunitate, iar asumarea se cuvine să se bazeze pe valorile umane supreme, verificate în buna funcționare a lumii, pe adevăr, dreptate, cinste, corectitudine și demnitate. Între valorile europene supreme, pe care continentul nostru le-a expandat în lume, se situează la loc de cinste clasicismul greco-latin și creștinismul. Din ele, s-au născut abordări culturale ale realității recreate după chipul și asemănarea omului: umanismul, raționalismul, barocul, iluminismul, romantismul. Valoarea supremă a planetei noastre este omul, ființa educată și atinsă de o aripă de înger, iar educația rafinată și profundă se face în universități. UBB excelează prin individualități și colective care sunt mereu scoase în evidență și care ne dau măsura valorii generale a pregătirii tinerilor pentru viitor.

Încrederea vine după decenii și secole de muncă asiduă și de rezultate bune. Ea nu se poate cumpăra. Drumul încrederii începe prin respectul față de această instituție venerabilă. Dacă am reușit să înmatriculăm an de an, în ultima vreme, câte 15 000 de studenți la UBB, înseamnă că lumea românească are încredere în UBB, ceea ce nu este puțin lucru. Oamenii au încredere în UBB, fiindcă UBB produce oameni instruiți și educați la cel mai înalt nivel, dar mai ales pentru că Alma Mater Napocensis diseminează încredere în viață, în sensul ei, în instituții, în valori și virtuți, în patria care ne ține pe toți.

România este azi membră a Uniunii Europene, iar Universitatea noastră face parte din schimbul internațional de valori științifice și culturale. Se poate ca lumea actuală, cu realitățile și cu idealurile sale, inclusiv cu ideea integrării europene, să se afle într-un impas, deși constatarea aceasta poate să fie înșelătoare. Aproape toate societățile au trăit sentimentul crizei curente și mitul vârstei de aur de odinioară. Dar dacă este de relevat o inconsistență a făurarilor Europei unite, aceasta ar consta în iluzia că, pentru succesul armoniei continentale trebuie distruse națiunile. Folosim aici termenul de națiune nu în sens politic, de stat național, ci în sens etnic, de comunitate organică, rezemată pe unitatea de limbă, de origine, de credință, de istorie, de cutume etc. Națiunile nu s-au născut prin voia guvernelor și parlamentelor și nu pot fi desființate prin legi și decrete. Națiunile sunt tocmai subiecții Uniunii Europene și trebuie orientate să formeze, în vederea funcționării edificiului, un concert al națiunilor. Universitatea are menirea să cultive încrederea tinerilor în viitor, în bine și în bunătate, în adevăr și în dreptate, în iubire și demnitate. Studenții trebuie să primească în universitate nu dorința de a distruge, ci darul suprem de a construi, de a edifica, de a fi demiurgi.

Virtuțile, valorile și încrederea sunt aceleași și în limba lui Petőfi, și în limba lui Goethe, și în limba lui Eminescu, chiar dacă numele lor îmbracă forme diferite. A cunoaște virtuțile, valorile și încrederea în mai multe limbi – chiar dacă esența lor o exprimăm astăzi adesea în engleză – e semn de mare bogăție spirituală, conductibilă spre interculturalitate. La UBB vrem să ne cunoaștem reciproc în limbi și culturi diferite, deși tăria esențelor vieții este aceeași. Esențele acestea cu forme particulare se însumează, se sintetizează și se sublimează în „datoria vieții noastre”, trasată acum o sută de ani și destinată pentru următoarea sută de ani și pentru secolele ce vor urma, în veacul vecilor. Gaudeamus igitur!

*DISCURSUL ROSTIT DE RECTORUL UNIVERSITĂŢII BABEŞ-BOLYAI, ACAD. PROF. UNIV. DR. IOAN-AUREL POP, CU OCAZIA CENTENARULUI UBB

Sursa: news.ubbcluj.ro

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Cultură