Pocăința este la fel de mult modificată și stricată de mintea noastră, ca înțeles, la fel cum este denaturat și Chipul lui Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca spunea că nu există idee în mintea omului mai modificată, mai stricată decât Chipul lui Dumnezeu. Cred că același lucru este valabil și pentru pocăință. De ce? Pentru că pocăința este ceva foarte important! La prima auzire, chiar și pentru noi, cei care suntem și care am crescut în Biserică, pare un termen prăfuit, obositor, greoi, pe care nu ni-l dorim. Pare a fi ceva la care ne îmbie Biserica din când în când, iar noi abia așteptăm să se termine perioadele de post, de rugăciune, ca să avem și noi o libertate mai mare. Pocăința pare ceva de nedorit.
Aș vrea să scoatem acest chip întunecat al pocăinței din mintea noastră. Aș dori să vă înfățișez un chip al pocăinței, cel adevărat, care nu are acest aspect al oboselii, al plictiselii, al încartiruirii, al închiderii, al unor afi rmații precum: „Nu ai voie! Nu ai voie! Nu! Nu! Nu! Acum trebuie să faci așa; acum trebuie să plângi, acum trebuie să te rogi”.
Pocăința este importantă pentru că vedem că Mântuitorul începe propovăduirea Sa prin acest cuvânt: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor (Matei 3: 2; Matei 4: 17). Astfel, dacă Mântuitorul a început misiunea Sa cu acest cuvânt, însemnă că este foarte important, înseamnă că pocăința este foarte importantă. Este de neînțeles pentru noi – inclusiv pentru mine, care am crescut în Biserică – cum de noi, creștinii, totuși nu-i cunoaștem adevăratul înțeles sau, chiar dacă îl cunoaștem în parte, este un înțeles deformat.
Ultimele cuvinte ale Mântuitorul se referă de asemenea la pocăință. În Evanghelia de la Sfântul Apostol Luca se spune că, mergând Mântuitorul cu apostolii spre locul Înălțării Sale, le spune lor să meargă pretutindeni, la toate neamurile, începând cu Ierusalimul, și să propovăduiască pocăința în Numele Său, pentru iertarea păcatelor. Le spune să propovăduiască pocăința. Deci, dacă Mântuitorul a început cuvântul său – Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor (Matei 3: 2) – și a sfârșit cuvintele Sale cu îndemnul la pocăință, înseamnă că pocăința este ceva foarte important.
De ce este totuși așa de deformat înțelesul pocăinței în mintea noastră? Acest lucru se întâmplă pentru că, în primul rând, în ultimele sute de ani, cuvântul „pocăință” a fost preluat constant de sectele protestante și neoprotestante. Ele înfățișează acest chip al pocăinței în felul următor: la un moment dat te convertești, în viziunea și prezentarea lor, apoi Îl alegi pe Iisus, conform formulelor folosite de ei – „L-ai primit în inima ta pe Iisus”; „L-ai ales pe Iisus” –, și, din acel moment, ești pocăit. Ei se laudă cu acest fel de pocăință, cel puțin o parte dintre ei, spunând că ei s-au pocăit și, gata, în acest mod, ei se mântuiesc. În viziunea lor, ei sunt mântuiți deja, pentru că au ales pocăința, având acel moment de alegere al pocăinței care a fost decisiv și care a condus la mântuirea lor. Ei consideră că sunt mântuiți din moment ce L-au ales pe Iisus și L-au primit în inima lor. Acest lucru naște în noi, cel puțin în mine năștea, o revoltă. Am discutat mult cu astfel de oameni, care îmi spuneau că ei sunt pocăiți și că ei negreșit se vor mântui.
Toată învățătura aceasta, care vine de la neoprotestanți, a condus la faptul că noi am echivalat în mintea noastră pocăința adevărată și ceea ce propovăduiesc pocăiții, așa cum se identifică membrii sectelor neoprotestante. Acesta este un înțeles fals. Noi știm din învățătura Bisericii Ortodoxe și din îndemnul Mântuitorului – pocăiți-vă – că aceasta este o acțiune continuă, constantă, fiind un prezent continuu. Pocăința este o lucrare; nu este ceva ce s-a întâmplat odată în viață și s-a terminat. Te-ai pocăit odată și s-a terminat. Nu! Gândiți-vă la Sfântul Ioan Botezătorul, care le spune fariseilor și cărturarilor: Pui de vipere, cine v-a spus vouă că așa veți scăpa de osânda gheenei? Faceți, deci, fapte vrednice de pocăință! (cf. Luca 3: 7-8) Ar fi de parcă Sfântul Ioan Botezătorul ar spune: „Voi credeți că veniți aici, vă aplecați sub apa Iordanului, și v-ați pocăit, spunând în fața tuturor că sunteți păcătoși și, gata, cu aceasta s-a terminat pocăința”. Nu! Sfântul Ioan Botezătorul le transmite acestora că pocăința este o acțiune, o lucrare constantă, continuă și urcătoare.
Astfel, toată învățătura de credință a Bisericii noastre ortodoxe ne spune că pocăința este o lucrare constantă. Biserica ne îndeamnă încă de la început, din primul veac până acum, la pocăință, iar pocăința nu este doar un moment în viață, ci e o continuă lucrare.
Acesta este primul înțeles greșit al pocăinței, considerând că pocăința este doar un moment pe care l-ai trăit: te-ai pocăit, ai crezut și atât a fost; s-a terminat cu pocăința, dacă deja ești pocăit. Nu, nu este așa. Este fals.
Al doilea înțeles greșit al pocăinței se referă la faptul că foarte mulți dintre noi am preluat ideea că, dacă stai, având capul plecat, dacă nu ai nicio părere niciodată, dacă plângi neîncetat și dacă de multe ori ești într-o suferință constantă vizibilă și exteriorizată, atunci ești în stare de pocăință, iar aceasta este pocăința pe care o vrea Dumnezeu – ceva exterior, vizibil. Credem că dacă nu ai acest fel de pocăință, înseamnă că nu ești pocăit, nu ești în stare de pocăință. Această idee este falsă pentru că ne înfățișează Chipul unui Dumnezeu care ne vrea tot timpul plecați, tot timpul în genunchi, tot timpul umiliți, tot timpul supuși, cu o supunere formală de multe ori. De unde a venit această idee? De la faptul că am făcut egal între Chipul lui Dumnezeu și chipul tiranilor, al împăraților, al cezarilor lumii, care tot timpul se lăsau lingușiți, se lăsau înduplecați de astfel de terorisme afective, plângeri, capete plecate și de o smerenie formală. Pe când Dumnezeul nostru nu este așa.
Ca să mă credeți că pocăința nu este așa, uitați-vă la Apostoli, la oamenii care au mers după Mântuitorul în timpul vieții Sale. S-a întors vreodată Mântuitorul ca să le spună: „Mergeți tot timpul cu capul plecat! Stați tot timpul așa și să nu spuneți niciodată nimic! Spuneți tot timpul: «Sunt un păcătos, un nenorocit!»”? Ați văzut vreodată la vreunul dintre Apostoli felul acesta de a fi ? Deci pocăința nu este aceasta, dacă Mântuitorul nu i-a învățat pe Apostoli să fie așa. Există la unii oameni o manifestare a adevăratei pocăințe în felul acesta, dar nu putem identifica pocăința în sine cu un asemenea mod de a fi. Și acesta este un chip fals de pocăință. De multe ori se poate spune despre oamenii aceștia că: „Mândruleț este smeritul!”. Cu cât cineva e mai smerit și spune: „Sunt cel mai păcătos dintre oameni!”, cu atât s-ar putea să fie atât de plin de mândrie, încât să nu-i ajungi cu prăjina la nas, cum se zice în popor.
Un alt chip fals al pocăinței: avem impresia că ne pocăim atunci când înmulțim rugăciunea, postul, milostenia, prezența la slujbe, când facem tot ceea ce este bun. Da, sunt bune aceste lucruri, dar să știți că ele nu sunt adevăratul chip al pocăinței. De multe ori, prindem doar o mică părticică a pocăinței. Nu acesta este fondul interior al pocăinței. Acestea sunt unelte care ne ajută să ne pocăim. Auziți? Sunt doar unelte care ne ajută să ne pocăim. Deci, rugăciunea, postul, mersul la biserică, milostivirea, mila dată oamenilor, bunăvoința, înțelegerea, îngăduința – tot ceea ce ne cere Dumneze ca poruncă – sunt doar unelte folositoare care ne ajută să ne pocăim.
Ce este pocăința așadar? E un pericol imens în faptul că ni se pare că pocăința înseamnă a posti. Este un pericol imens în a ne opri la această limită doar de a posti, de a ne ruga, de a face milă, pentru că foarte mulți oameni fac aceste lucruri formal, pentru că trebuie făcute, pentru că așa a spus Dumnezeu. Ei cred că de acum Dumnezeu le este dator pentru că ei s-au pocăit. Aceștia vor merge la A Doua Venire în fața lui Dumnezeu și vor zice: „Doamne, noi Ți-am făcut, Ți-am dres!”, exact cum a făcut fariseul. Ați auzit Evanghelia Fariseului și a Vameșului acum câteva duminici. Fariseul astfel a venit în fața lui Dumnezeu, zicând: „Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate, mă rog, fac tot ce trebuie”. Exact legat de aceasta ne atenționează Mântuitorul și ne zice că mulți vor veni și vor zice: „Doamne, nu Te-am propovăduit noi în ulițe, nu am fost noi lângă Tine, nu ne-am rugat noi? Nu am zis noi: «Doamne, Doamne!»?” Iar Mântuitorul va zice: „Nu vă cunosc pe voi!”. Înfricoșător!
Deci nu aceasta este pocăința. Să știți că acestea toate ne ajută la pocăință, dar nu sunt pocăința adevărată. Și atunci ce este pocăința? Mulți ani nu am știut să răspund la această întrebare și mă tulburam pentru că nimeni nu putea să-mi dea un răspuns clar. S-a întâmplat așa pentru că nu mergeam la sursă, nu mergeam la adevărurile mari, nu mergeam la Dumnezeu. Încercam să aflu de la oameni, dar ei dădeau răspunsuri precum: „Pocăința este să plângi, să-ți pară rău de faptele tale, să te întristezi, să stai trist, să te rogi”. Erau tot felul de răspunsuri de genul, dar care nu îmi satisfăceau sufletul, pentru că eu nu Îl vedeam pe Dumnezeu așa. Prin urmare, simțeam că nu aici este adevărul, ci altundeva.
Mai târziu, citindu-i pe Sfinții Părinți am descoperit că pocăința este altceva. Atunci am înțeles și Scriptura altfel. Trebuie să plecăm de la cum se rostește pocăința în greacă, unde înseamnăschimbarea minții: metanous – nous = minte, meta = schimbare. Dar să știți că nu înseamnă atât de mult schimbare, ci aș traduce mai degrabă cu înnoire a minții. Asta înseamnă pocăința în greacă. Noi avem un cuvânt de origine slavonă, pe care l-am tradus cu pocăință și căruia îi dăm un înțeles destul de difuz. Dar, pocăința înseamnă înnoirea minții. Ce înseamnă înnoirea minții? Cum poți să înnoiești mintea neîncetat? Am putea zice: „Dar nu am înnoit-o o dată, atunci când am crezut în Hristos? Nu o înnoiesc o dată sau de două ori pe săptămână, când îmi aduc aminte de El?”. Nu! Pocăința înseamnă o înnoire neîncetată a minții. Ce înseamnă o înnoire neîncetată a minții? Înseamnă să ai neîncetat atenția prezenței lui Dumnezeu lângă tine, ziua și noaptea, în orice clipă. Trezvia! De fapt, ca să vă spun pe șleau și să închei cumva întrebarea care se ridică în mintea voastră – „Ce este pocăința?” –, pocăința este redobândirea stării de Rai pe care am pierdut-o. În Rai, Adam și Eva au pierdut sentimentul prezenței lui Dumnezeu. Nu au mai fost atenți la El. Vorbeau cu diavolul și credeau că Dumnezeu nu aude, că nu este acolo. Au crezut despre Dumnezeu că este un tiran rău care le ascunde Binele și că, de fapt, diavolul – ca un băiat bun – venea să le spună adevărul mai repede. Dumnezeu părea un tiran care le ascunde șansa de a deveni dumnezei. Au crezut despre Dumnezeu lucruri rele, că este zgârcit, că este tiran, că nu vrea să-i facă fericiți. O minciună imensă! În același timp, au uitat de prezența Lui. Ei nu-L credeau prezent acolo, de față.
Când ne vorbește despre pocăință, Mântuitorul ne îndeamnă să reluăm aceste stări bune pe care Adam și Eva le-au avut înainte de cădere, adică să știm că Dumnezeu este neîncetat lângă noi; că este o Prezență absolută, mai adevărată decât obiectele din jurul nostru. Dumnezeu este mai adevărat și mai apropiat de mine decât cămașa de pe mine și neîncetat, în orice clipă, oriunde. Numai că Acest Dumnezeu nu este un demiurg rău, cum zice Decartes, ci este un Dumnezeu Care e așa cum ni L-a descoperit Hristos: Dumnezeu, Care este în stare să moară pentru mine; Dumnezeu, Care a venit și este în stare să moară pentru mine și Își pune sufletul pentru mine. Acesta este Dumnezeul despre Care diavolul a șoptit minciuni generații de generații, clipă de clipă. De generații întregi, de la Adam și Eva, ni se șoptește în urechea internă a sufletului că Dumnezeu este rău, că este nepăsător, că nu este aici, că ne vrea răul. Și nouă, fiecăruia dintre noi, ni se spune: „Vezi? Dumnezeu nu te-a văzut. Vezi? Te-ai îmbolnăvit. Dumnezeu te vrea acuma pedepsit. Vezi? El este pedepsitor. Vezi? Dumnezeu este așa, este pe dincolo”.
Mântuitorul a venit să desființeze, să distrugă aceste neadevăruri, aceste minciuni cât secolul. Aceasta este minciuna secolelor a diavolului: că Dumnezeu este rău, zgârcit, tiran și că nu Îi pasă de noi. Aceasta este minciuna, iar Dumnezeu a venit să o desființeze. În primul rând, a venit ca să ne arate că este cu noi neîncetat. De aceea, ultimul Său cuvânt este: Și iată sunt cu voi în toate zilele vieții voastre până la sfârșitul veacurilor (Matei 28: 20). E un adevăr absolut. Acesta este adevărul absolut: că El este cu noi – prima parte a pocăinței –, iar a doua parte a pocăinței – faptul că Dumnezeu este cu noi, dar nu oricum, ci este Acest Dumnezeu pe Care L-am văzut în Chipul Mântuitorului, adică de o frumusețe fără seamăn de Care ne îndrăgostim, fără de Care nu putem trăi. Dacă Dumnezeu nu este așa, El nu există. El doar așa poate fi. Are o frumusețe devastatoare pentru sufletul omenesc. Are o bunătate devastatoare în sens bun, adică dărâmă tot ce e rău și ridică tot ce e bun în om sau îl sădește din temelii.
Din această perspectivă, pocăința este o cale a fericirii. Înțelegeți? Când Mântuitorul ne cheamă la pocăință, nu ne cheamă la ceva la care noi să răspundem: „Ah, iar vine postul, iar vine osteneala, iar vin rugăciunile…”. Pocăința la care ne cheamă Hristos este o prezență vie neîncetată pe care trebuie să o avem cu El, o apropiere neîncetată de El și acel simțământ că este lângă noi. Exact cum zice Pavel, că noi în Dumnezeu suntem, umblăm și viem (cf. Faptele Apostolilor 17: 28). Cine este așa are și rugăciune. Cum poți să fii neîncetat în Dumnezeu și să nu te rogi? Dacă El este cea mai apropiată ființă de tine, dacă știe orice gând al tău, cum poți să stai nepăsător? Atunci vine firesc rugăciunea. Rugăciunea este un efect al pocăinței, al trezviei. Apoi, postul te ajută pentru că astfel te îndepărtezi puțin de cele ale lumii și te apropii de Dumnezeu. Acesta e un efect; te ajută să fii mai aproape de Dumnezeu dacă îl folosești cu dreaptă măsură, prin sfătuire cu duhovnicul, când acesta îți spune cum să ții postul, așa încât să fii mai aproape de Dumnezeu. La fel rugăciunea, milostenia, toate sunt efecte ale pocăinței.
Aș vrea foarte mult să vă puneți în minte și în inimă ca de acuma să vă schimbați cu totul acea imagine prăfuită și urâtă a pocăinței, pe care sigur o avem mulți dintre noi în mintea noastră, și să înțelegeți că pocăința este prezența neîncetată a lui Dumnezeu pe care noi să o cunoaștem și să o înțelegem. Dar nu e vorba despre prezența oricărui Dumnezeu, ci a Dumnezeului iubirii. De aceea, Mântuitorul zice: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor (Matei 3: 2). Pentru că Hristos S-a apropiat de oameni. Era acolo. El este Împăratul Împărăției Cerurilor! S-a apropiat de ei. Acum pot să se pocăiască. De aceea nu a putut să le propovăduiască pocăința înainte, când El nu era între ei, pentru că oamenii erau marcați de minciuna diavolului și nici nu-L vedeau pe Dumnezeu. Dar acum Îl vedeau față către față. Dumnezeu venise să le taie această minciună, să o desființeze.
Cum să nu cred în Dumnezeul dragostei, despre Care diavolul spune că nu există? Cum să nu cred în Dumnezeul dragostei, Cel Care, fiind răstignit pe cruce de către mine, mă iartă? Iartă-le, Tată, că nu știu ce fac! (Luca 23: 34). Cum să nu cred, dacă până și acolo Dumnezeu m-a iertat? Dacă, și în timp ce se ridica la cer, ne-a binecuvântat și nu a blestemat după ce El a fost ucis de noi, cine mai poate să mă mintă că Dumnezeu este Dumnezeul asprimii, al răcelii, al pedepsei? Cine mai poate să-mi spună această minciună? Cum mai poate să-mi spună diavolul această minciună? De aceea spune Mântuitorul la început Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor! (Matei 3: 2), pentru că El era între oameni acum. De acum, gata, minciuna se desface. El este față către față cu ei, iar după plecarea Lui, deși S-a dus în chip văzut, continuă săfi e neîncetat cu noi până la sfârșitul veacurilor și rămâne cu noi, așa cum a spus: Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele lui Dumnezeu nu vor trece (Matei 24: 35). Și iată eu sunt cu voi în toate zilele vieții voastre până la sfârșitul veacurilor (Matei 28: 20). Amin!
Articol publicat în Revista Renașterea, Aprilie 2021
