„Ai făcut asta pentru noi toți” | Interviu cu Peter Hurley, realizat de Romina Sopoian în 2019

de | iul. 4, 2024

Pe irlandezul îndrăgostit de România, Peter Hurley, l-am cunoscut pentru prima dată la Biserica Studenţilor din Campusul Studenţesc „B. P. Hasdeu” în 2014.  Atunci ne-a vorbit cu multă căldură și deschidere despre modul în care a descoperit valorile tradiţionale românești, pentru păstrarea cărora a început să lupte. Apoi ne-a povestit despre primul lui pelerinaj pe jos, de la Săpânţa la București, și despre jurnalul acestei experienţe descrise în cartea sa, Drumul crucilor. Discuţia noastră a atins atunci și subiectul credinţei, atât de pregnant și imposibil de trecut cu vederea odată ce interacţionezi cât de puţin cu tradiţia noastră strămoșească. Vorbind într-un mod foarte familiar despre Ortodoxie, am presupus că Peter Hurley era ortodox sau, cel puţin, convertit la Ortodoxie. Mare ne-a fost surprinderea să descoperim că nu era așa. Era doar un catolic care descoperea tot mai mult credinţa ortodoxă în complexitatea ei. Ne-a atras atenţia în special responsabilitatea cu care privea statutul de creștin ortodox, aspect pe care noi, românii, îl tratăm de cele mai multe ori cu gratuitate. Cunoscându-i atitudinea reticentă faţă de o posibilă convertire, am fost foarte miraţi să aflăm că la doi ani de la dialogul nostru a ales să facă acest pas, să devină ortodox nu numai în trăire, ci și în statut. S-a botezat la o mănăstire din înălţimile muntoase ale Carpaţilor – înălţimi care le-au cuprins cu siguranţă și pe cele duhovnicești –, cu ocazia celui de-al doilea pelerinaj pe jos, de la Cernăuţi, Ucraina, până în Muntele Ceahlău.

Reîntâlnirea, într-un pelerinaj pe jos spre Săpânţa, organizat de ASCOR Cluj-Napoca, ne-a dat șansa să reluăm o discuţie care se cerea a fi încheiată după mai bine de doi ani. Peter Hurley s-a alăturat pelerinajului nostru pentru că avea ca destinaţie Săpânţa, locul atât de drag sufletului său, dar și pentru că a dorit să-i fi m alături cu această ocazie la parastasul tatălui său, care trecuse la cele veșnice cu puţin timp în urmă. Acest interviu s-a întins pe durata a mai multe ore din cauza evenimentelor la care am luat parte, dar și pentru că toată lumea din Săpânţa părea să-l cunoască. Nu a trecut nici măcar o dată neobservat, oamenii căutând să schimbe chiar și numai câteva cuvinte cu el. Peter, pe de altă parte, nu era deranjat de aceasta. Din contră, a acordat multă atenţie fiecărei persoane cu care a intrat în contact și, mai mult de atât, s-a văzut din discuţiile foarte apropiate la care am luat parte că le cunoaște tuturor familia și problemele cu care se confruntă. Pe măsură ce discuţia noastră a atins aspecte intime ale sufletului, am început să ne depărtăm în mod firesc de gălăgia drumurilor și de intervenţiile oamenilor. Apropiindu-ne de Mănăstirea Săpânţa-Peri, am trecut printr-o pădurice în care doar urmele pașilor noștri pe frunzele uscate de toamnă și cuvintele încărcate de emoţie se mai auzeau.

Romina Sopoian: – Prima dată când v-am întâlnit, ne-aţi dat un interviu la subsolul bisericuţei de lemn din Campusul Universitar din Cluj. Atunci ne-aţi vorbit atât de frumos despre credinţa și Biserica Ortodoxă, încât am crezut de la sine că eraţi deja ortodox. În timpul discuţiei, ne-am dat seama că încă eraţi catolic, iar motivul pe care ni l-aţi dat atunci a fost că a fi ortodox este un lucru dificil.

Peter Hurley: – Încă cred același lucru.

Romina Sopoian: – Ce v-a făcut să deveniţi ortodox până la urmă?

Peter Hurley: – A fost ceva ce s-a întâmplat de la sine. Într-un fel, a fost ceva ce nu am mai putut evita. Încă îmi menţin părerea de atunci. Nu cred că sunt un creștin ortodox foarte bun.

Romina Sopoian: – Cred că nici noi nu suntem.

Peter Hurley: – Da, dar unii sunt mai buni decât alţii. Eu sunt chiar la începutul acestei călătorii.

Romina Sopoian: – Vă rugăm să ne spuneţi despre decizia de a vă converti la Ortodoxie.

Peter Hurley: – Mai multe lucruri mă „opreau”. De exemplu, fiind catolic, nu am fost niciodată nemulţumit de credinţa în care am fost botezat. De fapt, am fost foarte împlinit în poziţia mea de catolic, așa că nu am simţit niciodată nevoia de a schimba acest aspect. Priveam Ortodoxia cu respect și admiraţie, dar nu ca ceva din care trebuia să fac parte.

Romina Sopoian: – Cum aţi aflat mai multe despre Ortodoxie? Aţi citit despre ea sau aţi început să o cunoașteţi prin interacţiunea cu credincioșii ortodocși?

Peter Hurley: – Nu pe cât ar fi trebuit probabil să citesc. Am aflat cele mai multe lucruri din discuţiile pe care le-am avut, dar diferenţele nu sunt majore, din câte îmi dau seama. Adică, cu toţii credem în același Dumnezeu. Acesta este un alt motiv pentru care nu am simţit că trebuia să mă convertesc și pentru care încă simt că nu era nevoie să o fac. Motivul pentru care m-am botezat până la urmă a fost mai degrabă un moment, în sensul că, dacă acel moment nu ar fi venit, probabil că nu m-aș fi botezat. Deci, care a fost acel moment? Acum doi ani am pornit într-o altă drumeţie de durată. A fost ca un al doilea pelerinaj. Am pornit din Cernăuţi, din Ucraina, și am mers pe jos până la Putna. De la Mănăstirea Putna am început să traversez dealurile și pădurile, evitând drumurile asfaltate, și am parcurs toată Bucovina, mergând din mănăstire în mănăstire. A fost minunat. Și de data aceasta, ca și prima dată [de la Săpânţa la București], a fost în timpul iernii și cu multă zăpadă.

Romina Sopoian: – De ce continuaţi să alegeţi acest anotimp al anului pentru pelerinajele dumneavoastră?

Peter Hurley: – Cred că e cel mai frumos sezon. E puţin provocator, dar din anumite puncte de vedere e și mai ușor.

Romina Sopoian: – V-am citit cartea despre primul pelerinaj – Drumul crucilor –, iar impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că parcurgerea acelei distanţe a presupus o mare difi cultate.

Peter Hurley: – O, da, trebuie să spun că a fost difi cil. Cineva mi-a spus: „E ca și cum ai fi făcut un maraton în fiecare zi”. Într-un fel, așa e. Când am pus la cale cea de-a doua drumeţie, mi-am spus: „Vreau să fac aceasta fără a apela la vreo persoană cunoscută pe traseul meu, fără a avea parte de vreun ajutor; și fără absolut niciun ban la mine”. În primul pelerinaj am avut bani de cheltuială, dar nu pentru mâncare sau adăpost. Cu toate acestea, acei bani pe care îi aveam la mine tot îmi dădeau o anumită stare de siguranţă. E ca și cum ai face alpinism cu coarda de siguranţă. Mi-am zis că de data aceasta vreau s-o fac fără coarda de siguranţă. Și a funcţionat. Dar s-a dovedit că înaintam destul de încet. Intenţia mea a fost de a ajunge până la București, dar nu mi-a mai ajuns timpul. Deoarece mergeam pe la toate acele mănăstiri și participam la slujbe, nu porneam la drum înainte de ora unu după-masa.

Au fost o drumeţie și o experienţă foarte diferite faţă de primul pelerinaj și a fost foarte, foarte frumos să fiu singur cu natura și cu Dumnezeu; zi de zi parcurgeam distanţa pe drumuri ocolitoare și nu vedeam niciun drum, nicio mașină. În fiecare zi, mă apropiam de destinaţii venind de peste dealuri și de prin păduri, coborând spre mănăstiri de pe drumul lăturalnic. Prin urmare, oamenii de la mănăstire erau miraţi: „Ai venit până aici fără mașină, doar pe jos, de peste deal?”. Aceasta a atras atenţia oamenilor și m-a ajutat să fi u primit cu ușurinţă. Treceam prin comunităţile lor într-un moment special, înainte de Crăciun, așa că au fost foarte frumoase acele slujbe bisericești și mănăstirile la care am ajuns.

Chiar la sfârșit, la data de 8 decembrie, am ajuns pe Ceahlău. A fost din nou ceva extraordinar – un urcuș pe care nu îl mai făcusem niciodată. Am fost impresionat și copleșit de tot ce se întâmpla în jurul meu. Ceahlăul era atât de masiv, înălţându-se mai presus de toate în jurul său! Pe platoul lung de 10 km de pe vârful Ceahlăului, se află o piatră imensă, care se numește Panaghia. Trebuie să mergi în jurul ei, deoarece e ca un perete înalt, iar apoi continui să mergi mai departe pe o cărare, până ajungi la alta care se numește Toaca și care te duce, de fapt, în cel mai înalt punct. Acolo nu mai există nicio cărare; e ca o piatră abruptă. Trebuie să o înconjori, puţini oameni fi ind în stare să se caţere pe ea. Pe când am ajuns acolo, soarele apusese deja, iar vântul era foarte puternic. Atunci mi-am spus: „Trebuie să urc Toaca asta”. Așadar, am început să urc prin semiîntuneric, deși vântul bătea cu mare putere. Eram sigur că mă va spulbera. De acolo, de pe acea culme, în momentul în care reușești să-ţi scoţi capul la suprafaţă și să te ţii cu putere de balustrada metalică ce protejează antena, poţi să vezi pentru prima dată totul în jurul tău; sunt 360 de grade deasupra norilor și doar vântul puternic, o forţă atât de mare a naturii noastre.

Am coborât și am parcurs ultimii kilometri până la un schit despre care știam că se află în apropiere. Mergeam de unul singur pe acest platou, acompaniat doar de zăpadă, întuneric, stele și de luna ce începea să răsară. Undeva în depărtare se auzeau clopotele mănăstirii. A fost impresionant.

Am intrat și mi-am dat jos încălţămintea și hainele de afară. Era slujba de seară. În biserică erau un preot, un tânăr care citea la strană și o tânără doamnă care stătea în partea stângă. Tânărul mi-a făcut semn să merg lângă el. Citea din cărţi și îmi arăta unde era cu cititul. M-am simţit de parcă eram într-un tur ghidat prin tradiţie, această codificare fiind ca un labirint, întocmai ca în Numele trandafirului. Cuvintele erau atât de frumoase și era ca și cum, prin tot acest pelerinaj, prin toate mănăstirile, mă apropiam tot mai mult de Cuvânt. Am ajuns acolo, în strană, pentru a citi cuvântul. Tânărul mi-a spus: „Citește tu acum!”, așa că am început să citesc cuvântul. Această călătorie mă adusese în punctul în care aveam Cuvântul în faţa mea.

Îmi dădeam seama că nici măcar nu-i atinsesem suprafaţa, că totul e atât de mare, de frumos, de bogat, încât, până acum, în toţi anii aceștia, îi privisem doar arhitectura, și îmi dădeam seama că mă aștepta substanţa, esenţa. Acela a fost momentul în care am auzit o voce în capul meu, propria mea voce, spunând: „Ce mai aștepţi tu, Petru?”. Așa aș descrie acel moment. Îmi dădeam seama că eu umblasem timp de ani de zile doar de jur-împrejurul acestei clădiri, al acestei Biserici, și că acum era vremea să intru. Nu s-a întâmplat de parcă aș fi fost lovit de un fulger, simţind dintr-odată că trebuie să devin ortodox. Nu. A fost ceva de genul: „Vei continua să aștepţi la nesfârșit ascultând la geamul deschis sau vei păși în cele din urmă înăuntru și apoi vei continua să mergi? Aceasta este următoarea poartă”. Așa că m-am hotărât atunci și acolo: „Dacă se va putea aici, mă voi boteza aici”. Prin urmare, așa s-a și întâmplat.

Romina Sopoian: – Când a avut loc botezul?

Peter Hurley: – În dimineaţa următoare. A fost foarte frumos, bineînţeles.

Romina Sopoian: – Aţi fost de unul singur?

Peter Hurley: – Da, doar preotul, tânărul și tânăra doamnă, care mi-au devenit nași de botez, și eu. Preotul și doamna au găsit o bucată de bumbac care nu mai fusese folosită și au cusut din ea un fel de cămașă, un fel de tunică.

Romina Sopoian: – Unii oameni, botezaţi la maturitate, mărturisesc că au simţit un fel de pace și de ușurare în ziua botezului.

Peter Hurley: – Cu acea ocazie m-am împărtășit pentru prima dată, așa că nu știu dacă sentimentul pe care l-am avut a fost datorită botezului sau Împărtășaniei. Am simţit o liniște extrem de frumoasă. Intenţia mea a fost să pornesc din nou la drum cât de repede, dar începuse să ningă foarte tare și a devenit imposibil să mai plec. Așa că preotul mi-a spus: „Nu te lăsăm să pleci. Vei rămâne încă o noapte. Du-te în chilia ta și stai”. Am avut doar o lumânare în chilie. A fost atât de frumos. Eram doar eu cu lumânarea, icoanele și o pace caldă, incredibil de frumoasă.

A fost minunat. Mi-a plăcut foarte mult și mi-e dor de asta.

De atunci, am început să fac primii pași în această poveste. Am descoperit câteva rugăciuni frumoase și cred că e important să încep să cunosc Liturghia prin participarea la slujbe. Recent, când am fost în Irlanda, am mers la Biserica Ortodoxă Română din Dublin, am participat la Liturghiile din cele trei duminici în care am fost acolo și m-am simţit foarte bine. Am stat chiar în faţă, la strană, cântând și citind.

Romina Sopoian: – Liturghia a fost în engleză?

Peter Hurley: – Au fost câteva părţi în engleză pe care mi-au cerut să le citesc și apoi au fost câteva părţi în română pe care le-am cântat cu toţii. A fost încântător. Mi-a plăcut. Mi-ar plăcea să fac acest lucru mai des, să am șansa să citesc mai mult cu voce tare, pentru că, atunci când ești începător, nu poţi înţelege foarte bine dacă ești la distanţă de strană. Îmi face plăcere să descopăr și calendarul ortodox cu frumuseţea sa.

Nu le spusesem părinţilor mei despre botezul meu. Nu știu dacă știţi, dar suntem zece copii. Tatăl meu a fost un om extraordinar de bun și foarte harnic, grij uliu și preocupat de ceilalţi, niciodată ofensiv în vreun fel. Un om frumos. Nu am vrut să le spun părinţilor mei despre botez la telefon pentru că nu am știut la ce reacţie să mă aștept. Ar fi putut să-mi spună: „Dar ai fost botezat. Nu crezi că ai fost botezat?”, „Ba da, cred că am fost botezat. Sunt și am fost întotdeauna”. Dar nu am vrut ca o astfel de conversaţie să aibă loc la telefon. Pentru mine a fost foarte important să merg acasă la ai mei. Am ajuns fi x în ultimul moment. Tata era foarte bolnav și nu putea să vorbească. Cumnatul meu era în salonul de spital, așa că i-am spus: „John, te rog să ne lași singuri pentru câteva momente”. A ieșit și, fi ind singur cu tata, i-am zis: „Tată, nu știu dacă mă poţi auzi. Mă auzi?”. A dat din cap în semn că da. „Aș vrea neapărat să îţi vorbesc despre un lucru foarte important. Ești sigur că mă înţelegi?”. A dat din nou din cap. Atunci i-am spus: „Am făcut trecerea la Ortodoxie. M-ai înţeles?”, „Da”, a răspuns. S-a chinuit să spună câteva cuvinte, dar până la urmă a reușit: „Mă bucur foarte mult pentru tine. Ai făcut asta pentru noi toţi”. Mare lucru.

Romina Sopoian: – Știa ceva despre Ortodoxie?

Peter Hurley: – Aflasem că tata avea câteva cărţi ortodoxe. Ulterior, mi-a spus că are cărţi de teologie pe care ar vrea să le doneze Centrului de Misiune Ortodox Român din Dublin, pentru că era tocmai la începuturile sale. Așadar, l-am sunat pe Părintele Călin Florea și i-am spus: „Tata are câteva cărţi pe care ar vrea să vi le doneze”. Părintele s-a bucurat, așa că a mers să le ia. Apoi, când l-am întâlnit din nou pe Părintele Florea, mi-a spus: „Știi, acele cărţi sunt foarte bune. Tatăl tău are multe din cărţile pe care a trebuit să le citesc în timpul Seminarului de Teologie”.

O altă poveste frumoasă despre părinţii mei este din 2004, când tata m-a sunat să-mi spună că vor veni în România ca să vadă mănăstirile din Bucovina. I-am spus atunci: „Îmi voi lua câteva zile libere de la muncă și vă voi duce acolo”. Mi-a răspuns: „Nu, nu. Vom face asta de unii singuri. Cuvântul cheie aici e aventura!”. Așadar, la vârsta de 76 și 79 de ani, fără a ști vreun cuvânt în română, părinţii mei au plecat din București de unii singuri și au descoperit mănăstirile din Bucovina, inclusiv Suceviţa. Zece zile mai târziu, când s-au întors la București, l-am întrebat pe tata în timpul cinei: „De ce ai vrut să faci această călătorie?”. Aceasta se întâmpla în 2004, înainte ca eu să fi fost interesat de Ortodoxie. Așadar, tata mi-a răspuns: „Foarte interesant. Flacăra monahismului a început să ardă cel mai puternic în această regiune chiar în momentul în care s-a stins definitiv în ţara noastră”. Avea mare dreptate. Într-o frază atât de scurtă, tata a pus în perspectivă pentru mine ultimii 500 de ani ai Bisericii Ortodoxe Române. Când Constantinopolul a căzut, Bisericii Bizantine i s-a oferit refugiu de către Ștefan cel Mare și de către oamenii din Moldova. Astfel, un foc a început să ardă și acel foc răspândește lumină și în zilele noastre. Acesta e focul care arde pentru întreaga Europă. Acum 1500 de ani, fl acăra lui ardea cel mai puternic în Irlanda, în epoca de aur a Irlandei. Irlandezii au adus acel foc înapoi în Europa. Acum câţiva ani, am întâlnit câţiva norvegieni pe care i-am întrebat: „Ce știţi despre Irlanda?”, iar ei mi-au răspuns: „Știm că voi ne-aţi adus Creștinismul”. Prin urmare, a fost o vreme când noi am ţinut flacăra să ardă, iar acum, de 500 de ani încoace, voi, românii, faceţi asta.

Așadar, cred că tata a înţeles ce se întâmplă în România și a vrut să vadă cu ochii lui. Să vă mai spun o poveste frumoasă? E probabil puţin mai complicată și poate nu e povestea tuturor, dar e frumoasă. Ţi-am spus că părinţii mei au vizitat mănăstirile din Bucovina în 2004, iar în 2016 eu lucram cu un cuplu de francezi la traducerea cărţii mele, Drumul crucilor, în limba franceză. Ei o traduseseră și lucrau la corecturi cu o profesoară din Suceava, așa că am planificat să mergem undeva la un sfârșit de săptămână. Francezii au zis că ar putea să meargă undeva în jurul datei de 18 iunie. Doamna din Suceava a aranjat totul pentru ca noi să putem sta și lucra la Mănăstirea Suceviţa. Am stat acolo timp de trei zile. A fost tocmai sfârșitul de săptămână de Rusalii. Am fost la slujbă și, când să plec de acolo, am primit o lumânare ce a fost folosită în timpul Liturghiei de Rusalii. Am pus-o într-o carte ca să nu se rupă și am dus-o cu mine în Irlanda pentru tata. Crezând că își va reveni, i-am dat-o: „Uite, un suvenir de la Suceviţa. Ţii minte, tată, că ai vizitat Suceviţa?”. Așadar, i-am adus o carte de la Suceviţa, iar odată cu cartea, a venit și lumânarea.

Câteva zile mai târziu, tata era pe moarte la spital, iar mama era acasă. Ea a trecut prin momente foarte grele, în care a simţit că nu poate să meargă mai departe. Atunci a aprins lumânarea de la Suceviţa. În cameră, alături de ea mai erau trei surori de-ale mele. Lumânarea a început să ardă atât de puternic și de frumos! În acele momente, pe când toate se rugau, una dintre surori a zis: „Tata e aici, în cameră. Pot să-l simt pe tata în cameră”. Atunci mama a spus la rândul ei: „Și eu îl simt de ceva timp”. A treia soră a confirmat: „Da, și eu îl simt”. Toate trei erau atât de conștiente de prezenţa lui în cameră, încât au fost sigure că el tocmai murise la spital. Dar nu fusese așa. Acestea s-au întâmplat joi dimineaţa. Mama se simţea liniștită. Îţi poţi imagina o femeie care a avut zece copii, care a fost cu un singur bărbat timp de 65 de ani (căsătorită timp de 62 de ani și logodită cu el timp de trei) și care și-a trăit viaţa și a făcut totul împreună cu el, confruntându-se cu ideea că e pe punctul de a-și pierde bărbatul, partenerul ei de o viaţă? Acesta a fost singurul lucru pentru care tata era îngrijorat: „Cum va supravieţui May? Va fi bine?”.

Întâmplarea cu lumânarea – singura lumânare din casă, care își găsise drumul tocmai de la Suceviţa, locul în care fusese binecuvântată la Rusalii și în care ei fuseseră cu 12 ani înainte –, i-a liniștit gândurile și a făcut-o să simtă că totul era în regulă. A plecat liniștită la spital, unde tata încă era în viaţă. A rămas în viaţă pe parcursul acelei zile. Devenea tot mai slăbit și, spre sfârșitul zilei, înspre seară, mama, în vârstă de 88 de ani și nici ea foarte puternică, i-a spus surorii mele: „Trebuie să plec, nu mai rezist”. S-a aplecat spre tata și i-a șoptit la ureche ceva ce ceilalţi nu au auzit. Ei au auzit doar: „Barry, …”. El s-a uitat, s-a întors către ea, a privit-o, iar mama i-a spus: „Bine, o să plec acum, Barry. Plec. Bine?”. El a dat din cap, iar ea a plecat. Celelalte două surori au stat cu el până ce a murit o oră mai târziu. Era joi seara.

În zilele ce au urmat, când mama se simţea uneori foarte tristă, i-am zis: „Trebuie să-ţi aduci mereu aminte de acea lumânare și de sentimentul pe care l-ai avut atunci. Când simţi că nu mai poţi continua, doar adu-ţi aminte de tata, iar el va fi aici cu tine”.

Nu ne gândim niciodată cât de importantă poate fi o lumânare. Ne poate aduce pace. Cred că acea lumânare a fost un lucru, dar faptul că ele au simţit prezenţa tatălui este altceva. Am fost cu toţii recunoscători că tata a avut o trecere atât de ușoară. Ne-ar fi fost mult mai greu dacă tata ar fi murit pe neașteptate în somn. Nu am fi fost pregătiţi. Astfel, toată lumea a avut șansa să-și ia rămas bun. Așa că am întrebat-o pe mama: „Ce i-ai spus? Ce i-ai șoptit?”. Îi șoptise ceva în latină: „Ubi caritas, Deus ibi est”, adică „Unde este iubire, acolo este Dumnezeu”. Acesta a fost ultimul ei cuvânt pentru tata, iar el a știut că acela era mesajul ei pentru el: „Unde este iubire, acolo este Dumnezeu”. Nu ar fi putut să transmită asta în mai multe cuvinte. Ceea ce voia să spună a fost: „Noi suntem întotdeauna împreună. Unde este iubire, acolo este Dumnezeu”. Ce mamă!

E o binecuvântare să ai astfel de părinţi minunaţi. Sora mea mi-a trimis un mesaj zilele acestea, spunându-mi că mâine e duminică și că vor face slujba de 33 de zile pentru tata la biserica noastră din Dublin. Atunci mi-a venit ideea: „De ce să nu-l pomenim și la noi în România?”. Apoi, cu ocazia pelerinajului vostru, un drum pe jos de la Memorialul din Sighet până la Cimitirul Vesel, am hotărât să facem împreună în Săpânţa parastasul de care sunt sigur că va fi foarte frumos. Iar acum tata privește toate acestea și mă bucur că are așa de mulţi susţinători.

Viaţa este o minune, într-adevăr!

 

Articol publicat în Revista Renașterea, Suplimentul Filocalia, iulie 2019

sursa foto: matricea.ro

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Interviu
Uniți prin Înviere | Ediție specială de Paști

Uniți prin Înviere | Ediție specială de Paști

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24) Astăzi suntem prezenți, mai mult decât în orice altă zi, în fața misterului mormântului gol și ne lăsăm pătrunși, iradiați de lumina ce izvorăște din acest mormânt....