Profesorul Alexandru a fost „savantul al cărui scop a fost slujirea omului și a Celui pe care-l reprezintă deplin, Iisus Hristos”. Spirit subțire, de mare pătrundere, cu exercițiul rigurozității și exactității științifice, cu puterea cuvântului proprie omului de litere, dar și cu sensibilitatea omului de credință, Alexandru Mironescu a fost un intelectual de stirpe veche, un căutător de profunzimi, un însetat de frumos și divinitate. „Ca iedera spre dreptul stejar aşa-mi întind/ lisuse către Tine iubirea-mi arzătoare;/ Cu slabe mreji de gânduri cutez să te cuprind/ Şi orice rugăciune este o-mbrăţişare“, scria Vasile Voiculescu, în poemul dedicat prietenului său Alexandru, conceput în perioada întâlnirilor de la Mănăstirea Antim (30 decembrie 1954).
Alexandru Mironescu se naște la 10 iulie 1903 la Tecuci, trăgându-și sorgintea din neamul lui Veniamin Cătulescu, pe o linie de cărturari şi distinși preoţi. Urmează Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti pe care o absolvă în 1926. Trei ani mai târziu își ia primul doctorat în ştiinţe fizice la Sorbona, în cadrul Facultății de Ştiinţe, şi, în acelaşi an, își începe strălucita sa carieră de profesor de chimie organică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Ulterior, la lista lui de titluri, Alexandru Mironescu avea să-şi adauge şi pe cel de Doctor în Filozofie, ca şi pe acela de membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Bucureşti.
Deși un spirit științific, se preocupă mult de literatură și de filosofie. Este pasionat încă din adolescență de Paul Valery, apoi la Paris devine interesat de filosofii ruși din exil, în mod special Nicolae Berdiaev.
Se căsătorește cu Maria Constantin, care îi dăruiește doi copii: Ileana şi Şerban. Fiind un om de o probitate morală exemplară, refuză orice colaborare, orice compromis cu noul regim comunist instaurat. Anii 1945-1953 au reprezentat o perioadă de avânt mistic, prin participarea la mișcarea „Rugului Aprins”, de la Mănăstirea Antim. Conferinţele de duminică după amiază îi aduceau pe cunoscuții părinți duhovnicești ai vremii în fața celor preocupați de viața spirituală: Haralambie Vasilache şi Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu sau Andrei Scrima.
A urmat valul de arestări din 1958, când se înscenau procese destinate să condamne la ani mulţi de temniţă pe cei nedispuşi la compromisuri. Toţi participanţii activi la Mișcarea „Rugului Aprins” au fost condamnaţi. Profesorul Codin Mironescu, care adăpostise în casa sa pe Sandu Tudor, este arestat împreună cu fiul său Șerban. Sentinţa a fost de 20 ani închisoare. Urmează o perioadă de extreme torturi fizice și psihice, de izolare și umilință. Alexandru Mironescu descrie acest răstimp: „Ah, patima grozavă, pustia dragostei şi-a urei/ când inima ca lemnele uscate crapă/ când gerul singurătăţilor astrale îngheaţă cenuşa nervilor zdrobiţi!/ Aud ciolanele izbite, obosite, clănţănind/ Şi zdrenţele de carne drapele fâlfâind/ Plesnind cu velele în uragane/ Catargele trosnind!“ („Salmanasar”, în Poeme Filocalice). Vor fi eliberați șase ani mai târziu, după amnistia generală din 1964. Rezultatul acestei experiențe este angajarea și mai responsabilă în mărturisirea credinței. Urmează perioada „poemelor filocalice”.
La 20 ianuarie 1973, după o suferința pricinuită de cancer, trece la cele veșnice cu nădejdea în înviere. Două poeme din ciclul filocalic par să exprime bine perspectiva sa în fața morții: „Cum va fi lumea, Doamne, când duhul va ieşi din trup?/ Aflăm neaşteptate, uimitoare lucruri când obiceiurile vechi se rup!” („Liniștire”), și „Îl chem pe Dumnezeu şi vine, viaţa, adevărul vin, sunt la îndemâna orişicui, s-a deschis calea veşniciei/ S-a ridicat din morţi Hristos!/ S-a ridicat din morţi Hristos!/ S-a ridicat din morţi Hristos!” („Celor şapte tineri din Efes”).
În evoluția profesorului Mironescu există un itinerariu inițiatic care îl revelează drept un căutător al „Răsăritului cel de sus”. În punctul ascendenței sale maxime va defini cultura drept „o credință ce țâșnește ca o catedrală, din focul unei credințe”. Putem identifica trei momente importante în biografia sa spirituală. Într-o primă etapă, ca om de știință, principiile sale erau limpezi: totul poate fi cunoscut, iar singura cunoaștere veritabilă este furnizată de științele exacte – „Activitatea științifică s-a sustras mereu mai mult de sub tutela metafizicii și o putem privi astăzi complet eliberată”[1]. Dacă Blaga insista pe experiența misterului ca și formă de cunoaștere, Mironescu se plasa pe o poziție opusă.
Odată cu „Limitele cunoașterii” încrederea în științele exacte începe să se clatine și semnul dubitativ vine chiar din interiorul acestora. În opinia sa, științele exacte, în ciuda progreselor remarcabile, rămân tributare reducționismului mecanicist. Oricât de atractivă ar părea o descriere exclusiv în termeni cantitativi a realității, aceasta se dovedește superficială, căci se reduce doar la una din dimensiunile sale, cea materială. Schimbarea decisivă a atitudinii epistemologice a profesorului Mironescu este generată de trecerea de la cercetarea proceselor fizico-chimice la cea a fenomenelor vitale, care se dovedesc imposibil de redus la un model mecanic. „Înfrângerea” omului de știință poate fi redată prin „Vom ști oare cândva mai mult?”, sugerând o superioritate a spiritului față de materie. Se descoperă aici importanța misterului, spre deosebire de etapa anterioară, ca premisă obligatorie pentru înțelegerea realității: „Misterul, punct suprem al geometriei spirituale și alambicate/ Incertul punct conex într-o apocaliptică feronerie”[2]. Metoda mecanică, având la bază divizarea unei realități în fragmente, pentru o analiză cât mai detaliată în vederea obținerii de certitudini cât mai mari, este sortită eșecului, în opinia sa. Tocmai de aceea cunoașterea științifică este una fragmentară, în vreme ce cunoașterea teologică este integrală, are de-a face cu relația omului cu adevărul.
Acest moment decisiv de „convertire” este urmat de o mărturisire clară: „Afirm așadar din punctul acesta al vieții mele, care n-a fost deloc de huzur sau de facilitate, că Dumnezeu nenumitul, dar partenerul nostru prin Hristos Iisus, Fiul Său, este temeiul, stânca întregii existențe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ înarmat fie el cu zorzoanele alambicului sau al oricărui rafinament, sunt azi pentru mine fastidioase, sau penibile, sau ridicole. Nu-l mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci îl afirm, îl mărturisesc, la măsura la care îl cunosc în mine, și de mult nu mă mai scandalizează cei ce Îl tăgăduiesc, sau – există și asta – Îl privesc de sus sau Îl iau în vârful șiretului”[3].
Evoluția profesorului Mironescu pornește de la ceea ce numim „spiritul științific”, trece prin etajul filosofiei și ajunge la cunoașterea teologică, a cărei instrument de lucru este credința și care îl pregătește pe om pentru a primi adevărul. Calea spre adevăr este bătătorită de dragoste. În același poem evocat mai sus va spune: „Acum la steaua care-a răsărit nu mai e calea lungă/ Căci Dumnezeul dragostei și al nădejdii zboară/ Iar zborul lor o clipă poate să dureze”. Mai mult, actul de cunoaștere al adevărului nu este unul pur intelectual, ci reflectă o „înșurubare”, o „cuminecare” cu El, ce presupune sacrificiul: „Ca să cunoști adevărul nu este o tâlhărie, ci un act de dragoste, de dăruire; omul cunoaște lumea nu prin ceea ce fură de la ea, ci prin ceea ce adaugă, prin ceea ce împlinește – adeseori prin sacrificiu”[4]. De aici încolo adevărul are legătură cu viaţa, definită ca ceremonial cu valenţe hieratice, care include o simplificare ce merge până la liniile esenţiale.
„La scaunul mărturisirii”, una dintre lucrările sale de nuanță religioasă de căpătâi, este expresia acestui moment, când viața căpăta un nou sens și o permanentă aventură: „Cu El în inimă… în bucurii ca și în necazuri, viața e o bogăție și o splendoare… și o extraordinară aventură”. Această nouă stare îl transformă într-un misionar, căci, așa cum se mărturisește în prefață, cartea este o confesiune. Sursa și motivul scrierii sale sunt „experiența pe un itinerariu duhovnicesc… împărtășit, scriind și vorbind, cu simțământul viu că o altă experiență unora le va putea fi de folos”[5].
Epilogul acestui itinerariu este marcat printr-o doxologie biblică, preluată din psalmul 150, „Toată suflarea să laude pe Domnul”, care marchează o împlinire și o confirmare a căutărilor de dinainte. Bucuria întâlnirii este expres evocată și rămâne o încurajare peste timp: „Hristos s-a ridicat din morți și a-nceput Ziua cea Mare, paradoxul Crucii și al bucuriei/ Îl chem pe Dumnezeu și vine, viața, adevărul sunt la îndemâna orișicui, s-a deschis calea veșniciei!”[6]
[1] Alexandru Mironescu, Spiritul științific, București, editura Casa Școalelor, 1938, p. 188.
[2] Răsăritul cel de Sus.
[3] La scaunul mărturisirii, Cluj-Napoca, Renașterea, 2015, p. 20.
[4] „Azaria și Misail. Dialog asupra culturii”, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Bucureşti, Anastasia, 1998, p. 265.
[5] La scaunul mărturisirii , p. 9.
[6] Ibidem, p. 85.
