Mulți gânditori constată că astăzi trăim într-o epocă crepusculară, poate chiar decadentă. Cum adică „crepusculară”? Termenul „crepuscular” înseamnă „legat de amurg”, „care are loc în timpul amurgului” (adică seara, după apus). Etimologic, cuvântul „crepuscular” vine din limba latină: „crepusculum” = amurg, întunecare ușoară, iar termenul vine de la verbul latin „creper”, care însemna întunecat, incert, confuz (pentru că în timpul amurgului lucrurile nu mai sunt clar conturate, totul devine vag). De exemplu, animale crepusculare sunt acelea care sunt active mai ales în zori și la apus (cum sunt căprioarele, liliecii sau unele specii de insecte); lumina crepusculară este acea lumină difuză, slabă, care apare când soarele e sub linia orizontului.
Iată câteva exemple frumoase din literatură: în poezie, „crepuscular” este adesea folosit pentru a sugera o stare de melancolie, visare sau sfârșit de zi. De exemplu, în poezia simbolistă, un „peisaj crepuscular” evocă liniște, tristețe sau mister: „Prin văl de ceață, timpul curge crepuscular, / Și umbre lungi se-aștern pe drum uitat.” În arta plastică, pictori precum Claude Monet surprindeau momente crepusculare – acea lumină moale, colorată în nuanțe de violet, roz și albastru, când totul pare mai vag și mai „de vis”.
În muzică, mulți compozitori (precum Claude Debussy sau Erik Satie) au creat piese muzicale care sună „crepuscular” – adică sunt delicate, difuze, ca și cum ai pluti între zi și noapte. În cinema, în schimb, filmele care folosesc multă lumină de apus, imagini estompate și o atmosferă melancolică sunt adesea descrise ca având o „ambianță crepusculară”.
Dar de ce definesc unii lumea noastră ca fiind un amurg, un sfârșit, un apus? Se pare că dubiul, incertitudinea și frica pătrund și paralizează societatea la toate etajele, afectând toate sistemele. În secolele trecute, lumea se temea teribil de vrăjitoare, de eretici, de evrei, de Anticrist și mai ales de diavol. Astăzi, oamenii se îngrozesc de perspectiva șomajului, a epuizării resurselor naturale, a distrugerii mediului înconjurător, a poluării, a războaielor și a bolilor și pandemiilor. Era tot o lume bântuită de frici!
Dar, în trecut, ritualurile religioase, binecuvântările, în Occident, „indulgențele” papei, cultul sfinților și al îngerilor erau puncte ferme de referință și de susținere, de atenuare a fricii, de drenare a angoasei. Poruncile divine, preceptele religioase, regulile sfinte călăuzeau masele, poporul, în general, pe niște trasee foarte sigure. Astăzi, oamenilor nu le mai indică nimeni calea de urmat, deoarece lipsesc până și certitudinile simple. Se trăiește în frică, fără protecție, se trăiește în precar, într-o ordine fragilă.
Lumea e îngrozită de o tot mai mare dezorientare care se profilează, se teme de o tot mai nemiloasă dezordine ce va urma. Aceasta, chiar dacă, în mod aparent, suntem înconjurați de nenumărate sisteme de siguranță, pe care istoria nu le-a cunoscut: de la spitalele foarte moderne și bine tehnologizate, cu aparatură sofisticată gândită spre salvarea noastră, până la poliție, dotată cu mijloace de locomoție rapide și posibilități de intervenție promptă; și să ne gândim la casele noastre, cu alarmele electronice și antifurt cu conexiune satelitară, cu multe camere video spre a descuraja posibilii infractori.
În plus, fie că recunoaștem fie că nu, toți oamenii suntem hipnotizați, chiar „drogați” de consumism. Ne place abundența din magazine și ne dorim acces nelimitat la oferta de acolo. Iar perspectiva că s-ar putea ca resursele planetei să se termine ne tulbură profund, iar la nivel social aceasta ar putea produce crize violente și ciocniri populare.
Mai observăm că majoritatea oamenilor sunt supărați, triști, deprimați. Nu mai au o bucurie lăuntrică. Pe de o parte, în manifestările exterioare se simte lucrul acesta: toți simt un mare gol interior. Excesul de știință și de tehnologie a provocat o devastatoare ariditate emoțională și spirituală, care-i împinge pe unii să recurgă la magi, astrologi, ghicitori pentru a găsi o soluție imediată la o problemă. De fapt, în mod inconștient se caută o soluție la dragostea care ne lipsește. Am vrea să fim iubiți și nu găsim ofertanți.
Căutăm cu înfrigurare să găsim vindecare la o boală care pare că întârzie să se vindece. Operăm o fugă în universul non sensibil, în ocult, în parapsihologie. Unii chiar așteaptă, cu naivitate, o coborâre din cer a extratereștrilor. Alții recurg la vorbirea cu cei morți. Alții, apelează la droguri pentru a descoperi, prin experiență proprie, noi dimensiuni ale vieții. Simultan acestor fapte, unii gânditori edifică, elaborează noi teosofii, noi cosmogonii și noi filozofii de viață.
S-ar părea că energia noastră psihică, odată neorientată spre Dumnezeu (precum în secolele trecute), trebuie să fie deviată pe obiecte substitutive, oameni sau lucruri. Ar exista o simetrie cu legea conservării energiei din universul fizic sau cu ecuația lui Albert Einstein, despre raportul dintre masă și energie. Să fie aceasta valabilă chiar și pentru religiozitate?
S-a ajuns, deci, la o devoțiune politeistă spre sex, bani, bunăstare, succes, plăcere. Atotputernicia supranaturalului a fost proiectată acum asupra individului însuși. Este un adevăr proclamat de mulți gânditori, mai ales din zona filozofiei, psihologiei și teologiei. În trecut (în Evul Mediu sau în alte epoci tradiționale), energia interioară a omului — adică dorințele lui, speranțele, fricile, aspirațiile — era orientată spre Dumnezeu: oamenii își găseau sensul vieții, idealurile și speranțele ultime în ceva sacru, în transcendent. Dar în epoca modernă și postmodernă, odată cu slăbirea credinței colective, această energie nu dispare, ci caută alte ținte: bani, carieră, faimă, relații de dragoste intense, pasiuni politice sau ideologice, chiar hobby-uri duse la extrem.
Carl Gustav Jung, psihologul elvețian, a scris că omul are o „funcție religioasă” naturală și că, dacă nu o îndreaptă către Dumnezeu, riscă să o îndrepte către idoli psihologici (putere, narcisism etc.). Mircea Eliade, istoricul religiilor, spunea că omul este „homo religiosus” și că profanizarea lumii duce la obsesii substitutive. Dostoievski scria: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis” – adică nu mai există o axă verticală de orientare, iar omul va încerca să umple golul.
Deci, energia noastră psihică nu poate rămâne fără obiectiv. Dacă nu o direcționăm spre Dumnezeu sau spre ceva înalt, ea va găsi, inevitabil, „înlocuitori” în lume — dar acești înlocuitori sunt adesea instabili și nesatisfăcători pe termen lung. Deci, să nu uităm avertismentul Mântuitorului: „Ce va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, dar își va pierde sufletul său?” (Matei 16,26); doar respectând avertismentul divin, vom transforma amurgul în zori și întunericul în lumină.
