„Anotimpurile” – 300 de ani de capodopera eternă
Emisiunea „Dialoguri” a celebrat trei secole de la publicarea uneia dintre cele mai îndrăgite capodopere ale muzicii clasice: „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi. O lucrare care, la 300 de ani de la apariție, continuă să fascineze publicul din întreaga lume prin forța expresivă, picturalitatea sunetelor și modernitatea ei surprinzătoare.
Invitatul nostru a fost maestrul David Crescenzi, directorul artistic al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca și dirijorul orchestrei acestei prestigioase instituții. Am discutat împreună despre contextul în care a fost compusă suita, despre stilul inovator al lui Vivaldi, despre legătura dintre muzică și poezie, dar și despre modul în care această lucrare este receptată astăzi, după trei veacuri. O conversație captivantă, în care am descoperit nu doar profunzimea muzicii lui Vivaldi, ci și pasiunea unui dirijor care îi înțelege și transmite sensurile cu autenticitate și emoție.
Una dintre cele mai mari contribuții ale sale este dezvoltarea formei de concert solo. Prin structura în trei părți – repede-lent-repede –, folosirea ritmului energic și contrastele dinamice, Vivaldi a influențat decisiv muzica secolului al XVIII-lea, inclusiv pe Johann Sebastian Bach, care i-a studiat și transcris lucrările.
În 1725, Vivaldi publică la Amsterdam volumul „Il cimento dell’armonia e dell’inventione”, care cuprinde și cele patru concerte cunoscute astăzi drept „Le Quattro Stagioni” – Anotimpurile. Fiecare concert este însoțit de un sonet descriptiv și ilustrează în mod inedit fenomenele naturii: ciripitul păsărilor, căldura dogoritoare, furtuna, recolta, viscolul. Este o lucrare programatică, inovatoare nu doar muzical, ci și narativ, și rămâne până astăzi unul dintre cele mai interpretate și înregistrate opusuri din repertoriul clasic.
Primăvara – un început luminos și proaspăt Păsările cântă, apele curg, vântul adie blând, iar păstorii își păzesc liniștiți turmele. În partea a doua, o briză răcoroasă însoțește somnul păstorului, întrerupt uneori de tunete îndepărtate. Ultima parte e o explozie de bucurie: dansul sătenilor care celebrează revenirea naturii la viață. Muzica este vivace, optimistă și jucăușă, cu triluri vioaie care imită ciripitul și armonii senine care evocă soarele de primăvară.
Vara – un tablou tensionat și dramatic Soarele arde nemilos, iar omul și natura par încordați sub greutatea căldurii. Țânțarii bâzâie, păstorul se teme de furtună, iar finalul aduce o vijelie năprasnică, cu tunete, fulgere și ploaie torențială. Vivaldi folosește pasaje frenetice, tremolo-uri și contraste violente pentru a reda frământarea verii și izbucnirea furtunii. Este poate cel mai dramatic dintre cele patru concerte.
Toamna – un peisaj de recoltă și veselie. Prima parte e o sărbătoare a vinului, cu dansuri și beție, iar în partea a doua, somnul adânc este redat muzical cu o liniște adormită. Ultima parte descrie vânătoarea – cu câini, cai și goană prin pădure. Este o lucrare plină de culoare, cu contraste între exuberanță și reverie. Finalul e alert, marcat de ritmuri de galop și sunete de corn imitativ.
Iarna – o lume înghețată, rece și fragilă Prima parte descrie alunecarea pe gheață, vântul care biciuiește, dinții care clănțăne, iar partea a doua aduce liniștea lângă foc, în timp ce viscolul răsună afară. Ultima parte revine cu rafale violente de vânt și frig mușcător. Texturile muzicale sunt aspre, cu pasaje rapide și sacadate, urmate de secvențe lente, contemplative. Este cel mai interiorizat și subtil dintre anotimpuri.
Într-o societate plină de contraste sociale, se năștea la 4 martie 1678 unul dintre cei mai influenți și prolifici compozitori ai epocii baroce: Antonio Lucio Vivaldi. Supranumit „Il Prete Rosso” – „Preotul roșu”, datorită părului său roșcat și hirotoniei în Biserica Catolică, Vivaldi avea să marcheze definitiv istoria muzicii europene, nu doar prin celebrul ciclu „Anotimpurile”, ci printr-o operă vastă, inovatoare și profund expresivă. Vivaldi s-a născut într-o familie modestă, dar apropiată de lumea muzicii. Tatăl său, Giovanni Battista, era violonist la Bazilica San Marco și primul său profesor de muzică. La vârsta de 25 de ani este hirotonit preot, însă din motive de sănătate, Vivaldi a slujit rareori Liturghia. În schimb, și-a dedicat viața muzicii.
Vivaldi a fost timp de aproape 40 de ani profesor de vioară și compozitor rezident la Ospedale della Pietà, un orfelinat pentru fete talentate din Veneția. Aici a scris o mare parte din creația sa, dedicată în special orchestrei formate din eleve. Aceste concerte, interpretate cu o virtuozitate remarcabilă, au atras admirația publicului venețian și a vizitatorilor străini, transformând instituția într-un simbol al excelenței muzicale. Antonio Vivaldi a compus un număr impresionant de lucrări: peste 500 de concerte, dintre care aproximativ 230 pentru vioară, dar și pentru fagot, oboi, violoncel, flaut, mandolină și alte instrumente. De asemenea, a scris 46 de opere lirice, numeroase mari piese corale religioase (inclusiv celebrul „Gloria in D major”), cantate, oratorii și muzică de cameră.
După o perioadă de glorie în care a fost celebrat în Italia, Austria și Germania, Vivaldi a căzut în uitare, odată cu schimbarea gustului publicului și cu declinul muzicii baroce. În 1740, se mută la Viena în speranța unei reabilitări, dar moare un an mai târziu, pe 28 iulie 1741, în sărăcie și singurătate.
Timp de peste două secole, opera lui Vivaldi a fost aproape total uitată. Abia în secolul XX, respectiv în 1970, odată cu redescoperirea manuscriselor sale, creația sa a fost repusă în drepturi. Astăzi, este considerat un maestru al barocului muzical, alături de Bach și Händel, și o sursă de inspirație pentru muzicieni din toate genurile.
Antonio Vivaldi a fost mai mult decât un compozitor prolific – a fost un pionier al expresivității muzicale, un inovator al formei concertante și un poet al sunetului. În fiecare lucrare a sa regăsim spiritul Veneției, forța naturii și emoția unei epoci în care muzica devenea un limbaj universal al sufletului. La 300 de ani de la capodopera sa „Anotimpurile”, Vivaldi rămâne un nume viu și vibrant în cultura europeană.
