Ca ,,macro-anthropos” ( Pr. Dumitru Stăniloae), omul are misiunea de a rămâne într-un permanent dialog cu Creatorul său, cu raționalitatea cosmosului, unificându-se cu sine însuși împlinind Poruncile, ,,depășind dezbinarea dintre suflet și trup și dintre dintre diversele sale tendințe”[1]. Potrivit Cuviosului Dionisie, această dezbinare este menținută de patimi, dar poate fi înlăturată prin smerita cugetare, necesară în reclădirea omului lăuntric, duhovnicesc.

          Antropologia Cuviosului Dionisie este de natură filocalică, iar pentru a demonstra aceasta, putem face trimitere la Scara Sfântului Ioan Scărarul și vom constata că există o înrudire a învățăturilor antropologice, axate îndeosebi pe redobândirea stării dumnezeiești ( veșmântului de lumină)  și al cunoașterii lui Dumnezeu prin vedere. Ele sunt premisele vieții în Hristos, prin care natura umană deplină dobândește ,,inima lui Hristos”( Ef 3, 17) născând în ea conținutul antropologic al îndumnezeirii: hristificarea. Or, toată învățătura antropologică a Cuviosului Dionisie gravitează în jurul dimensiunii vivificatoare a harului, a dobândirii asemănării cu Dumnezeu, lepădând pe omul cel vechi (hristificarea reală), biruind prin transfigurarea viețuirii teocentrice actele păcătoase repetate.

          Mergând mai în adânc, Cuviosul Dionisie ne conduce spre ontologia ,,chipului lui Dumnezeu” din om spunând că omul ,,e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și nici îngerii din cer n-au atâta libertate cât are omul fiindcă suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”[2].

          Omul are o constituție hristologică pentru că a fost creat după Chipul lui Hristos, Cuvântul ipostatic al Tatălui, înălțat prin suflarea Duhului la viața duhovnicească, la unirea cu Arhetipul, Logosul întrupat. Chiar dacă Cuviosul Dionisie nu a avut un discurs teologic elaborat sau o terminologie teologică academică care să delecteze intelectul, cuvintele sale au putere multă, pentru că izvorăsc din cunoașterea lui Dumnezeu la nivelul experienței personale. Ele sunt un bun exercițiu de smerenie pentru cei care filosofează despre Dumnezeu, dar care stau în afara Lui. De ce de smerenie? Nu pentru că învățăturile Cuviosului Dionisie ar avea un conținut diluat duhovnicesc, din contră[3]. Ci pentru că de cele mai multe ori, vorbirea despre Dumnezeu, lipsită de puterea elementară a trăirii în Duh, a unei angajări personale pe calea urmării lui Hristos și a Sfinților Părinți, este redusă la o abordare de tip scolastic, fără experierea realităților spirituale. Captiv scrisului, omul uită să se roage. Acumulează informații, studiază opere patristice, scrie despre rugăciune, însă când trebuie să-și desăvârșească lucrarea, care în mod normal trebuie începută și sfârșită prin rugăciune, cade în capcana diavolului, care-l seceră prin patima mândriei ( înălțarea gândului). Astfel, omul nu mai caută desfătarea duhovnicească, ci desfătarea intelectual-informativă.

          Învățătura Cuviosului Dionisie vine în ajutorul celor iscusiți în cuvânt dar nefamiliarizați cu latura practică a vieții creștine. Pe de o parte, ea este o  radiografie duhovnicească, menită să trezească interesul față de universul teologhisirii prin puterea Duhului Sfânt, iar pe de altă parte învățătura antropologică a Cuviosului naște întrebări, suscită conștiința și supune omul la judecată: duhovnicește, unde mă situez?

          Silindu-se pe sine, omul ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, trecând peste granițele tributare rațiunii, a sistemelor filosofico- teologice, care de cele mai multe ori sfârșesc în adularea sincretismului intereligios, nu în trăirea dogmelor, minimalizate de gândirea pur raționalistă.

          Asemănarea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea, hristomorfizarea, au loc în și prin Biserică. În acest sens, studiind dimensiunea antropologică a păcatului, Cuviosul Dionisie oferă o direcție patristică: ,,Trebuie să ne osârduim, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi și să ne îmbrăcăm în omul cel nou. Omul cel vechi – grecii spun paleanthropo – este omul plin de toate patimile, așa cum e omul, omenirea de azi”[4].

          Lepădarea de omul cel vechi are în vedere lupta împotriva patimii ,,care își cere tributul”[5]. Tributul îl lasă păgubaș pe cel altoit în pofta vătămătoare, ademenindu-l pe om în cursa  unei robimi față de păcat, lipsit de hrana dumnezeiască, vitală în dobândirea asemănării cu Dumnezeu.

          În această mișcare (iconică) a omului spre Dumnezeu, asceza reface veșmântul de lumină al naturii umane, curățând prin făptuire funcțiile psihosomatice și, astfel, se creează premisele necesare celui mai înalt pisc din viața duhovnicească: nepătimirea / contemplația.

          Asceza minții, adică înfrânarea ei, este stâlpul pe care se sprijină chipul duhovnicesc al lumii de azi. ,,A nu te uita la televizor și a nu citi și vedea și asculta deșertăciuni se aseamănă cu postul cel mai aspru, a nu te desfrâna se aseamănă cu a te nevoi pe un stâlp”, spune Cuviosul. Această maximă, tipică anahoreților din vechime, redă o altă perspectivă asupra ascetismului, sugerând omului să estompeze pornirile pătimașe prin protejarea simțurilor trupești.

          În dialog cu închinătorii,  Cuviosul Dionisie a dezvoltat o antropologie ortodoxă din perspectivă eclesială, răspunzând la provocările lumii, care sub pretextul libertății de exprimare tind să discrediteze fundamentul dogmatic al Bisericii.

          Vajnic luptător împotriva antropocentrismului modern, Cuviosul Dionisie rămâne o voce profetic-eshatologică a Ortodoxiei contemporane de la Muntele Athos, săvârșind o uimitoare sinteză a antropologiei hristocentrice, a trăirii vieții spirituale în Hristos, prin Duhul Sfânt.

Autor: Grigore Constantin

[1] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol I, Ediția a IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox, București, 2010, p. 175.

[2] Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos, Editura Familia Ortodoxă, București, 2019, p. 49.

[3] Limbajul folosit de Cuvios este limbajul Filocaliei.

[4] Ibidem, p. 137.

[5] Ibidem, p. 136.