Jurământul pe care Dumnezeu îl face lui Avraam cu privire la viața urmașilor săi, este cel mai din urmă mod de convingere a faptului că, făgăduința nașterii unui popor ales, este un adevăr incontestabil (Facerea 12, 1-3). Chiar dacă Sarra a râs în sinea ei la momentul respectiv, nevrând să dea crezare la cuvântul Domnului, care-i înștiința că vor naște pe singurul lor fiu legitim (Facerea 18, 10-15). Din păcate, acest râs vinovat a rămas ca o cicatrice pe trupul omenirii, care ne face să înțelegem cu întristare, că de fiecare dată când Dumnezeu promite împotriva oricărei logici liniare, reacția primă a omului ancorat în teluric, este de a lua în derâdere înștiințarea. Doar cei care încă cred cu încăpățânare în mister și taină, poziționându-se prin gestul lor împotriva oricărei critici a interpreților de serviciu, mai păstrează vie în adâncul lor această flacără avraamică a credinței dătătoare de binecuvântări divine (Evrei 6, 14-15). Toți ceilalți în schimb, care și-au raționalizat ființa, devin niște cruci încă vii, niște mormane de sare, niște osificați în spirit, niște saltimbanci asemănători Sarrei sau femeii lui Lot din trecut.
