Pericopa aceasta apostolică ne vorbește despre creșterea numărului credincioșilor din Biserica Ierusalimului, fapt ce duce la apariția unor nefericite conflicte între membrii ei. Văduvele creștine care proveneau dintre mediile păgâne, erau trecute cu vederea la agapele frățești, fiindcă în Biserica primară creștinii luau masa împreună. Iar pentru a nu se mai produce aceste incidente, apostolii propun comunității să aleagă șapte bărbați credincioși din mijlocul lor, care să aibă această însărcinare directă, de a servi la mese pe toți credincioșii, astfel încât, nimeni să nu mai fie ostracizat. Aceștia au fost numiți „diaconi”, de la grecescul diakonous care înseamnă “slujitor”. Acești șapte bărbați elini erau plini de Sfântul Duh și de credință (Fapte 6, 3-7), slujind neîncetat nevoilor Bisericii, cultului creștin ortodox, dar și misiunii de evanghelizare a apostolilor.
În Biserica primară existau însuşirile de rigoare adiacente fiecărei trepte ierarhice (episcop-preot-diacon), însă nu şi numirile lor în forma în care le cunoaştem noi astăzi. Termenii întâlniți în Noul Testament pentru desemnarea ierarhiei sunt impreciși, cuvinte ca “presbiter” sau “episcop” pot da naștere unor confuzii pripite. Ei nu au fost întrebuințați distinct unul de altul, numirile lor puteau fi ușor confundate, deoarece atât presbiterul cât și episcopul, aveau sarcina de a veghea duhovnicește asupra comunității creștine, dar aceasta nu înseamnă că nu au fost diferențiați din punctul de vedere al slujirii Cultului creștin, sau din perspectiva administrării Bisericii. Încă de la început, episcopul a fost primul care răspundea în mod direct de Biserica din care făcea parte, după cum este cazul apostolului Iacov, care era episcopul Bisericii din Ierusalim (Fapte 15, 13-21; 21, 18).
