Evanghelia zilei: Lc 6, 12 – 19
În zilele acelea a ieşit Iisus la munte să se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli: pe Simon, căruia i-a zis Petru şi pe Andrei, fratele lui; pe Iacov şi pe Ioan, pe Filip şi pe Vartolomeu, pe Matei şi pe Toma, pe Iacob al lui Alfeu şi pe Simon, numit Zelotul, pe Iuda al lui Iacob şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător. Şi, pogorându-se cu dânşii, a stat la loc şes unde erau mulţi dintre ucenicii Săi şi mulţime multă de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului, care veniseră să-L asculte şi să se tămăduiască de neputinţele lor. Şi cei bântuiţi de duhuri necurate se vindecau şi tot poporul căuta să se atingă de El, căci ieşea din El o putere care vindeca pe toţi.
Apostolii Domnului Hristos
Din relatarea lucanică de astăzi aflăm că Domnul Hristos a chemat la sine un grup de ucenici, care mai apoi s-au numit apostoli. Aceştia nu s-au numit de la început apostoli, ci numai când au fost trimişi în misiune de probă, doi câte doi, prin cetăţile Iudeii. Astfel, mai înainte ca cineva să devină apostol, trebuia să fie ucenic al Domnului, adică martor al faptelor şi cuvintelor Domnului Hristos.[1]
Aşadar, apostolii înainte de a se numi „apostoli” au fost ucenici. Trebuie să amintim faptul că Domnul Hristos a avut un grup de cel puţin 82 sau 84 de ucenici. Dintre aceştia şi-a ales 12 apostoli pe care i-a trimis în misiune de probă.
Prin faptul că şi ceilalţi 70 (respectiv 72)[2] de ucenici au fost trimişi în misiune s-au numit şi ei, prin extensie, apostoli. De fapt, apostol devine oricine îl mărturiseşte pe Domnul Hristos. Aceasta este raţiunea pentru care Saul din Tars a fost numit Apostol, pe lângă cei 12. Aceasta este raţiunea pentru care şi Sfântul Evanghelist Luca sau Marcu sunt numiţi apostoli, chiar dacă au fost ucenici ai apostolilor. În fine, aceasta este raţiunea pentru care în calendarul creştin ortodox sunt amintiţi şi alţi sfinţi apostoli precum: Sfântul Apostol Timotei (prăznuit de Biserică la data de 22 ianuarie); Sfinţii Apostoli şi Mucenici Aquila şi Priscila, soţia sa (pe 13 februarie); Sfinţii Apostoli Arhip, Filimon şi soţia sa Apfia (pe 19 februarie), Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru (pe 28 aprilie), Sfântul Apostol Andronic (17 mai) sau Sfinţii Împăraţi Constantin şi maica sa Elena (pe 21 mai), care au fost numiţi de Biserică întocmai cu apostolii, chiar dacă au trăit la 3 secole după. La fel au fost numite de biserică mironosiţele femei sau unele din muceniţe. De pildă, pe 22 iulie Biserica o prăznuieşte pe Sfânta Muceniţă, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena sau pe 24 septembrie pe Sfânta Mare Muceniţă întocmai cu Apostolii Tecla. Prin urmare, a fi apostol sau întocmai cu apostolii înseamnă a răspunde chemării Domnului Hristos, a te forma după Hristos sau a-L lăsa pe Hristos să se formeze în tine, să locuiască în tine şi în fine, a-L mărturisi pe Hristos, chiar cu preţul vieţii.
Cei 12 Apostoli s-au învrednicit de un dar special care pus în lucrare a devenit harismă. Au devenit pentru cei din jurul lor oameni harismatici; dar nu toţi, pentru că Iuda Iscarioteanul, deşi a fost ales, s-a făcut trădător. Extrapolând putem spune că Dumnezeu ne-a ales pe toţi. Din momentul Botezului toţi suntem ai lui Hristos, suntem aleşi de El, suntem însemnaţi de El. Depinde însă şi de noi înşine dacă rămânem în această alegere, pentru că alegerea înseamnă misiune. Dumnezeu nu ne-a ales doar pentru noi, ci în momentul alegerii ne-a destinat unii altora, cum subliniază preotul în fiecare ectenie:
„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”.
Aşadar nu este suficient să-mi dau viaţa sau să-mi încredinţez viaţa lui Hristos, ci trebuie să ne dăm viaţa noastră lui Hristos, slujindu-ne unii pe alţii. Acest mandat al slujirii îl primim în momentul botezului. Într-un fel, prin botez toţi am devenit apostoli. Fiecare creştin este un apostol care-L mărturiseşte prin viaţa lui, prin trăirea lui, prin făptuirea lui pe Domnul Hristos. Aspectul acesta este foarte bine subliniat la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Suntem invitaţi să ieşim din Biserică, dar în numele Domnului, adică săvârşind lucrarea Domnului. Este ca şi când ni s-ar spune că odată cu sfârşitul Sfintei Liturghii nu se sfârşeşte şi lucrarea noastră de slujire adusă lui Dumnezeu. Este ceea ce teologii au numit „Liturghia după Liturghie”.[3]
Ca unul ce a intrat în comuniune cu Hristos, creştinul are menirea de a fi „creator de comunitate”, de a fi un exemplu viu prin însăşi viaţa sa, precum îndemna Sfântul Serafim de Sarov:
„Dobândeşte pacea ta lăuntrică şi mii de oameni se vor aduna în jurul tău.”.[4]
Aşadar, dinamica misiunii creştine, a apostolatului creştin de astăzi este o dinamică de atracţie, de prezenţă. Aceasta înseamnă că trebuie să părăsim confortul din comunităţile noastre, nu neapărat pentru a pleca în deşert, ci pentru a merge printre mulţimi, în locuri cuprinse de întuneric, pentru a trăi acolo şi pentru a face să strălucească acolo Lumina, care este Hristos Domnul ascuns în sufletele noastre.[5]
[1] Fapte 1, 22.
[2] Lc 10, 1, 17.
[3] Pr. Prof. Dr. ION BRIA, Liturghia după Liturghie – o tipologie a misiunii apostolice şi a mărturiei creştine azi, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, pp. 65 – 67.
[4] Viaţa şi învăţăturile Sfântului Serafim de Sarov, Mănăstirea Slătioara, 1995, p. 8.
[5] Pr. Prof. Dr. BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, trad. VASILE MANEA, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 189.
