Pr. Bogdan Ivanov

O trăsătură a acestui venerabil ierarh al Bisericii a fost discreţia, care l-a caracterizat pe tot parcursul vieţii lui, datorită căreia de multe ori biografia şi omul dispăreau în faţa figurii şi misiunii arhiereului. Aceeaşi discreţie i-a marcat însă şi posteritatea, care nu a fost deloc generoasă cu reconstituirile biografice ale acestui venerabil ierarh. Printre contribuţiile remarcabile care refac destinul acestui ierarh şi avatarurile pe care Episcopul Teofil Herineanu le-a traversat în anii arhieriei de la Roman şi Huşi se înscrie valorosul studiu al lui Adrian Nicolae Petcu, cercetător la CNSAS^[1]. Beneficiind de un mare fond de documente inedite, Nicolae Petcu oferă, prin studiul său, o provocare pentru o reconstituire a biografi ei Arhiepiscopului Teofil Herineanu pe baza documentelor pe care le oferă astăzi atât arhivele instituţiilor eclesiastice, cât şi cele ale fostei Securităţi. Sub aspectul misiunii sale, care se prezintă impresionantă sub aspectul misionar pastoral şi al relaţiilor ecumenice locale, biografi a Arhiepiscopului Teofil, întocmită de părintele Alexandru Moraru, rămâne un reper de neocolit^[2]. În registrul evocărilor inedite, părintele Iustin Tira a publicat discursul transcris pe care Arhiepiscopul Teofil Herineanu l-a ţinut la 3 decembrie 1987, la împlinirea a 30 de ani de arhierie la Cluj^[3]. Discursul festiv este o mărturie importantă asupra viziunii pe care venerabilul ierarh o proiectează asupra misiunii şi activităţii sale într-un moment important al slujirii lui, fiind şi ultima mărturisire autobiografi că importantă.

Cu toate acestea, viaţa ierarhului Teofil rămâne o provocare, întrucât ea întrupează în propriul traseu biografi c întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe din veacul al XX-lea, cunoscând atât avatarurile totalitarismului şi neîncrederea cu care era privit ca fiind provenit din clerul unit, cât şi satisfacţiile de a vedea cum, prin credinţă, determinare şi exemplu personal, poţi rezista cu demnitate în faţa umilinţelor şi a duplicităţii unei epoci de mari încercări. Departe de a fi  o reconstituire exhaustivă a biografi ei şi misiunii ierarhului Teofil, prezentarea de faţă este un manifest care arată că un om care a fost sub vremi, cum a fost ierarhul clujean, s-a ridicat deasupra lor, prin propriile resurse sufleteşti, chiar dacă acestea l-au făcut să se simtă de multe ori un om izolat şi singur. Viitorul ierarh ortodox Teofil Herineanu s-a născut la 11 noiembrie 1909 în satul Arcalia din judeţul Bistriţa-Năsăud, într-o familie de ţărani greco-catolici. Şi-a făcut studiile secundare la Liceele „Andrei Mureşanu” din Dej şi „George Bariţiu” din Cluj (1920-1928), după care a absolvit Academia Teologică unită din Gherla-Cluj. Timp de un an de zile, între 1931-1932, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie catolică din Paris, pe care le-a întrerupt din lipsa banilor, dar care au lăsat o urmă adâncă asupra personalităţii viitorului slujitor. A fost hirotonit preot greco-catolic celib şi a păstorit timp de 18 ani parohiile Ceaba, Băbuţ şi Panticeu din judeţul Cluj (1931-1949), parohii izolate şi sărace din tractul Cluj, care i-au confi rmat râvna şi zelul misionar de mai târziu^[4]. Preotul Teofil a sprijinit din primii ani ai pastoraţiei sale activităţile Asociaţiei ortodoxe „Oastea Domnului”, pe care le considera benefi ce pentru viaţa spirituală a credincioşilor, având de timpuriu legături cu preoţii ortodocşi. Preotul Teofil s-a numărat printre primii preoţi uniţi care au revenit la Biserica Ortodoxă, deşi nu a semnat personal actul de revenire de la Cluj, din 1 octombrie 1948^[5].

Ascensiunea lui la episcopat s-a petrecut pe fondul unor tensiuni existente între patriarhul Justinian şi Ministerul cultelor, consumate mai ales în contextul alegerilor unor titulari pentru eparhiile vacante Iaşi, Roman şi Galaţi. În anul 1949, Adunarea Naţional Bisericească avea misiunea de a-i alege pe titularii eparhiilor vacante. Dacă în cazul eparhiilor Iaşului şi Galaţiului nu au putut fi desemnaţi noii ierarhi, din cauza disensiunilor dintre Patriarh şi Guvern, la Roman a fost ales, la 8 iunie 1949, preotul celib Teofil Herineanu, în faţa vicarului patriarhal Teoctist Arăpaşu şi a lui Benedict Ghiuş, ultimul dintre ei nedorit de autorităţile comuniste. El a fost soluţia de compromis între tabăra patriarhului şi cea a Departamentului Cultelor, care încerca, cu orice preţ, propulsarea în Sinod a lui Valerian Zaharia, pe care regimul comunist îl vedea cu ochi buni, în pofi da trecutului său legionar^[6].

Motivul alegerii tânărului preot clujean în scaunul de la Roman a fost şi acela de a oferi greco-catolicilor reveniţi proba consolidării unirii de la 1948 şi confirmarea unui statut egal cu cel al vechilor ortodocşi. Miza autorităţilor, că printr-o astfel de alegere în Sinod ar intra ierarhi obedienţi, care să poată submina din interior Biserica, a fost contrazisă din plin de noul ales de la Roman, care s-a dovedit a fi  un episcop vrednic, cu demnitate şi multe realizări. Cu toate că era privit cu neîncredere de unii dintre sinodali, Teofil Herineanu a dovedit un sincer ataşament la Ortodoxie, fapt ce nu l-a împiedicat să-şi păstreze anumite deprinderi în care s-a format.

Preotul Teofil a fost călugărit la mânăstirea Cetăţuia, la 29 iunie 1949, şi a primit hirotonia întru arhiereu la schitul Dragoslavele, la 21 august, fiind hirotonit de Patriarhul Justinian şi de mitropoliţii Nicolae Bălan al Ardealului şi Firmilian Marin al Olteniei, într-un climat de neîncredere totală^[7]. Ca un amănunt interesant, cel care l-a luat sub mantia sa la călugărie pe viitorul episcop Teofil a fost episcopul vicar Teoctist Arăpaşu, competitorul în faţa căruia a fost ales episcop la Roman. Evenimentul hirotoniei s-a desfăşurat discret, în bisericuţa Schitului, în acelaşi loc în care a avut loc şi cununia fiicei patriarhului Justinian, Sibica, cu doctorul Solomon^[8]. Momentul acesta îl va plasa pe episcopul Teofil în anturajul apropiat al Patriarhului Justinian, pe care îl întâlnim la unele momente importante din viaţa familiei Întâistătătorului. După acest eveniment, atent urmărit de aparatul informativ al Securităţii, Episcopul Teofil a fost înscăunat ca episcop al Romanului şi Huşilor, şapte zile mai târziu, la 28 august 1949.

Anii păstoriei la Roman au fost hotărâtori în formarea personalităţii şi a conştiinţei ortodoxe a ierarhului Teofil Herineanu, perioadă pe care el însuşi o numea ca fiind „ucenicia la ortodoxie”^[9]. Deja se definise în ochii autorităţilor ca un ierarh cu deplină personalitate, privit de multe ori cu suspiciune şi fiind, nu de puţine ori, obiectul unei susţinute munci de urmărire informativă. El a fost acuzat de acţiuni ostile regimului, privind recomandările împuterniciţilor de culte ca ofense şi imixtiuni nepermise în conducerea eparhiei. În timpul păstoriei ierarhului Teofil, Romanul a cunoscut o veritabilă renaştere liturgică şi duhovnicească, fapt care a aprins credinţa poporului, dar şi neîncrederea tot mai mare a autorităţilor. Nesiguranţa pe care a simţit-o în primii ani ai arhieriei lui la Roman, alimentată şi de climatul politic internaţional confuz, a fost văzută, de contemporanii săi, ca o dramă pe care Episcopul Teofil o trăia, fapt pentru care a acceptat să-i fie alături doar mama şi câţiva clerici apropiaţi, în faţa cărora îşi deschidea sufletul.

Aceste rezerve personale şi măsuri de precauţie, pe care tânărul arhiereu şi le-a luat, au alimentat multe speculaţii şi calomnii la adresa lui. Astfel, într-un raport al lui Dudu Velicu^[10] din 15 noiembrie 1957, Teofil Herineanu este descris ca fiind lipsit de voinţă şi foarte influenţabil şi înconjurat de un anturaj de „preoţi răi”, lucru pe deplin contrazis de realităţile din eparhia pe care o păstorea la acea vreme. Aceste document relatează un fapt real, care arăta marea deschidere pe care ierarhul Teofil a avut-o faţă de preoţii condamnaţi şi pe care i-a integrat în cele mai bune posturi clericale din Eparhia Romanului. Cu toate acestea, acelaşi raport sublinia într-un final faptul că Teofil „face vizite şi duce o viaţă duhovnicească”, subliniind o calitate definitorie pentru profilul sufletesc şi uman al ierarhului Teofil^[11]. Rezultatele pastoraţiei lui şi ataşamentul poporului faţă de episcopul „cel sfânt şi milostiv” au fost privite cu neîncredere de autorităţi, care îl suspectau pe vlădica Teofil ca fiind un exponent al „misticismului bolnăvicios”, de care se lăsase contaminat.

În această Eparhie a dus o remarcabilă activitate misionară şi caritativă, îndreptată cu precădere spre tipărirea de cărţi de rugăciuni în mari tiraje, spre ajutorarea familiilor preoţilor închişi şi spre potolirea violenţelor autorităţii îndreptate împotriva călugăriţelor de la Mânăstirea Vladimireşti. A încadrat în cele mai bune parohii peste 40 de preoţi eliberaţi din închisori, fapt care l-a făcut indezirabil în ochii autorităţilor, care au dus o susţinută muncă de compromitere a ierarhului Teofil, inclusiv prin instrumentarea unui proces de evaziune fiscală.

Cu acest dosar instrumentat de autorităţi şi de organele Securităţii a venit la Cluj, unde s-a continuat munca de urmărire informativă împotriva lui. Oraşul de sub Feleac s-a dovedit nu de puţine ori ostil şi neprimitor ierarhului Teofil, care dorea să-şi păstorească preoţii şi credincioşii fără niciun fel de îngrădiri, să reînvie credinţa oamenilor, aşa cum a făcut-o în anii de păstorire de la Roman.

Prin alegerea episcopului Nicolae Colan ca Mitropolit al Ardealului, scaunul de Episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului a devenit vacant, astfel că, la 19 decembrie 1957, Teofil Herineanu a fost ales episcop al Clujului şi înscăunat în Catedrala din Cluj, la 22 decembrie 1957.

La Cluj, Teofil Herineanu a întâmpinat o atmosferă rece şi ostilă, alimentată atât de tensiunile confesionale, cât şi de rivalităţile dintre vechii ortodocşi şi cei reveniţi din rândul greco-catolicilor. Sunt cunoscute în acest sens presiunile pe care clericii greco-catolici reveniţi le făceau pe lângă şefii Departamentului pentru a obţine o poziţie privilegiată în conducerea Eparhiilor ardelene, spre nemulţumirile vechilor ortodocşi^[12]. În acest context, Episcopul Teofil Herineanu a fost privit cu neîncredere de clerul local, prin faptul că, odată ajuns la Cluj, a impus o anumită disciplină şi conduită atât în slujirea liturgică, cât şi activitatea pastorală a preoţilor, care au mers până la acuzaţia că „a introdus un nou rit, în locul celui ardelean”^[13]. Nemulţumirile preoţilor se refereau, în special, la faptul că noul ierarh a impus cu multă seriozitate o disciplină în slujire după tipicul ortodox, „cu atenţie şi concentrare deplină”, pe care el însuşi îl învăţase în anii arhieriei de la Roman.

Instalat în slujirea de ierarh în Cluj, Episcopul Teofil şi-a stabilit priorităţile pastorale pe care le-a impus preoţilor săi, cărora le cerea să predice la fiecare serviciu religios şi să se preocupe, în mod deosebit, de catehizarea copiilor şi a adulţilor. Unul din marile minusuri pe care ierarhul nu se ferea să îl sublinieze public, era şi faptul că „şcoala ortodoxă neglijează formarea preotului devotat misiunii sale”^[14]. Toate acestea erau metode prin care Biserica şi clerul adoptau o conduită a unei minime rezistenţe în faţa presiunilor tot mai mari ale regimului comunist.

Dintr-o serie de documente ale Securităţii, ierarhului Teofil i se aduceau acuzaţii de comportament distant faţă de subalternii săi, dar şi faptul că nu întreţine legături protocolare cu reprezentaţii Departamentului Cultelor sau cu alţi ierarhi din Sinod¹⁷.

Cu toate aceste rezerve, el a reuşit să se impună ca un factor de echilibru, atenuând tensiunile şi rivalităţile din rândul clerului, fapt ce i-a deschis un câmp vast de misiune şi pastoraţie, căreia i s-a dedicat întru totul. A arătat o atitudine părintească şi de respect faţă de clericii greco-catolici nereveniţi, fără niciun fel de presiune, unora oferindu-le posturi remunerate în administraţie, dar şi în alte instituţii ale Eparhiei. Aceasta a fost şi una din acuzaţiile cvasi-permanente pe care Securitatea i le aducea ierarhului, suspectat tot timpul că şi-a păstrat simpatiile

greco-catolice, pe care uneori şi le manifesta în ambianţa privată, dar şi prin faptul că preoţi nereveniţi, precum Silvestru Augustin Prunduş şi alţii, au fost angajaţi ai Episcopiei Clujului până la pensionarea lor. Pe unii dintre aceşti clerici îi ajuta periodic trimiţându-le vin şi prescuri pentru a ofi cia liturghiile în casele lor.

Faptul că educaţia catolică pe care a primit-o la Cluj şi Paris şi-a pus o amprentă asupra profi lului religios şi misionar al ierarhului Teofil este o realitate evidentă, pe care o surprind atât mărturiile apropiaţilor ierarhului, cât şi documentele Securităţii. Dintr-o astfel de sursă afl ăm că Episcopul Teofil era aplecat spre lectura unor cărţi de predici şi meditaţii franceze, spre liturghia zilnică şi spre meditaţia de seară pe care o făcea timp de o oră în capela Arhiepiscopiei^[15]. Dar toate acestea, departe de a fi  doar calomnii, ele au fost calităţi au îmbogăţit şi mai mult personalitatea şi misiunea pe care ierarhul clujean a desfăşurat-o în Biserica Ortodoxă şi pe care încerca să le imprime şi preoţilor.

Episcopul Teofil a fost conştient de libertatea de acţiune şi de relativa independenţă pe care i-o oferea, în ochii autorităţilor, statutul de fost preot greco-catolic. De aceea, alături de patriarhul Justinian a fost singurul ierarh care i-a primit în Eparhia sa pe clericii eliberaţi din închisorile comuniste. Printre cei care au găsit un adăpost în Eparhia Clujului s-au numărat părintele Arsenie Papacioc, pentru scurt timp numit preot într-o parohie de lângă Cluj, Arhimandritul Vasile Vasilachi, părintele Mina Dobzeu şi, la recomandarea lui, Nicolae Steinhardt, viitorul părinte Nicolae de la Rohia, pe care l-a protejat tot timpul cât a vieţuit ca monah în Arhiepiscopia Clujului.

Acest lucru a fost subliniat şi de părintele Nicolae Steinhardt într-o scrisoare personală pe care a trimis-o, la 12 octombrie 1981, din mănăstirea Rohia, lui Noel Bernard, directorul postului de Radio „Europa liberă”^[16]. Din mărturia unor apropiaţi ai ierarhului afl ăm că, la un moment dat, Arhiepiscopul Teofil a vrut chiar să îl hirotonească preot pe părintele Steinhardt, dorinţă pe care nu şi-a putut-o îndeplini, din cauza opoziţiei Securităţii, dar şi a rezervelor cu care un astfel de gest de curaj era privit de către unii clerici.

În răspăr cu vremurile, dar şi pe fondul formării lui teologice din tinereţe, Episcopul Teofil a urmărit să impună preoţilor din Eparhia Clujului un program catehetic organizat, prin care se putea asigura tinerei generaţii, şi nu numai, o pregătire religioasă, şi astfel, un antidot spiritual la pseudocultura spirituală pe care o cultiva regimul comunist. Nemulţumit de faptul că celelalte culte pot să îşi catehizeze copiii, Episcopul Teofil a impus şi colaboratorilor săi să facă acest lucru, luând asupra lui responsabilitatea unei astfel de decizii în faţa autorităţilor. În acest sens, în august 1958, la Cluj, cu sprijinul Episcopului Teofil Herineanu, Preotul Liviu Galaction Munteanu a redactat, împreună cu Preotul Ioan Bunea de la Seminarul Teologic din Cluj, „Programa analitică a lecţiilor catehetice de la cursul primar pe anul şcolar 1958-1959”. Pentru a avea şi un gir Arhiepiscopul Teofil Herineanu slujind în catedrala ortodoxă din Cluj-Napoca al Sfântului Sinod, Episcopul Teofil a obţinut din partea Patriarhului Justinian şi a Mitropoliţilor Iustin Moisescu şi Nicolae Bălan garanţii că vor susţine o acţiune de catehizare a copiilor la nivelul întregii Biserici^[17]. Ca reacţie, Securitatea i-a arestat pe cei doi autori, părintele Munteanu murind la Aiud în anul 1961, şi a urmărit izolarea Episcopului Teofil, considerat autorul moral al acestui manifest catehetic.

Anii ’60 au fost dificili pentru ierarhul clujean, care simţea tot mai mult ostilitatea autorităţilor, tensiunile din rândul preoţilor din Eparhia sa, dar şi răceala colaboratorilor săi, care nu îi împărtăşeau ideile şi proiectele. Pentru a sublinia această stare de fapt, un raport al Direcţiei Cluj a Ministerului de Interne, din 14 septembrie 1962, sublinia amploarea tot mai mare pe care a o avea pelerinajul şi sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului prin prezenţa ierarhului la hramul mănăstirii Nicula. În acest sens, Securitatea a uzat de toate resorturile, inclusiv de agentura pe care o avea direct pe lângă ierarhul clujean, pentru a-l convinge pe Episcopul Teofil să nu meargă la hramul mânăstirii, în speranţa că o astfel de măsură va „minimaliza importanţa acestei sărbători şi va duce la scăderea numărului de pelerini”^[18]. Episcopul Teofil Herineanu nu a fost prezent la acest pelerinaj, iar colaboratorii săi, în loc să îl susţină, s-au opus intenţiei ierarhului, folosindu-se de argumentele autorităţilor, rezervate în faţa oricărei manifestări organizate a credinţei în spaţiul public.

La 11 iunie 1973, prin hotărârea Sfântului Sinod, Episcopia Clujului a devenit Arhiepiscopie, iar Episcopul Teofil a fost înscăunat în noua demnitate de Arhiepiscop la 9 septembrie 1973, demnitate în care a păstorit cu aceeaşi conştiinţă misionară şi eclesială. În toată păstorirea lui a fost un om al milosteniei, având sute de persoane pe care le ajuta cu sume de bani, din propriul salar, fapt ce i-a adus ierarhului clujean, numele de „Teofil cel milostiv”. A arătat multă înţelepciune şi în conducerea eparhiei, nefi ind niciodată ispitit să monopolizeze toată înţelepciunea, admiţând totdeauna „că şi alţii pot fi  la fel de clarvăzători ca mine”^[19].

Deşi limitat în acţiunile sale misionare şi pastorale de către Departamentul Cultelor, prin numirea colaboratorilor sau prin selectarea preoţilor pentru parohiile din oraş, prin interzicerea construirii de biserici în zonele urbane dezvoltate sau prin refuzul tipăririi în tirajele pe care le dorea a calendarelor sau a cărţilor de rugăciuni, Episcopul Teofil a reuşit să îşi menţină aceeaşi determinare şi convingere personală a misiunii pe care o avea şi pe care şi-a manifestat-o public prin felul său de a sluji şi de a predica şi prin conduita sa.

A fost un om al rugăciunii şi al Sfintei Scripturi, pe care şi-a clădit întreaga lui pastoraţie şi pe care le-a impus ca fundament al conştiinţei preoţilor pe care i-a păstorit. Tot rugăciunea i-a fost şi salvarea atunci când mediul ostil îl copleşea^[20]. El însuşi se defi nea ca un om al rugăciunii şi meditaţiei, aşa cum declara la începutul păstoririi ca episcop: „Eu nu sunt o energie politică-administrativă. Eu am o preferinţă pentru rugăciune, pietate şi meditaţie. Vreau ca preoţimea eparhiei mele să înveţe a se ruga. Eu doresc pace între toţi preoţii şi popor. Permanent sunt pe teren, unde prin rugăciune şi redeşteptarea la o nouă viaţă mistică creştină a preoţilor şi a poporului să putem regenera naţiunea. Mă mulţumesc să văd episcopia plină de credincioşi din toate clasele sociale venind şi urmându-mi pilda în a se ruga”.

La începutul anilor ’90, când au apărut la scenă deschisă primele tensiuni confesionale în Transilvania, Arhiepiscopul Teofil a dovedit multă înţelepciune şi tact pastoral, neîncurajând riposte pe măsură şi promovând înţelegerea, iubirea şi respectul, atât faţă de Ortodoxie, cu un devotament neştirbit, cât şi faţă de greco-catolici, cărora nu le-a întors spatele. A păstorit eparhia Clujului până în anul 1992, când a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în necropola din subsolul Catedralei mitropolitane din Cluj, alături de ctitorul acesteia, Episcopul Nicolae Ivan. În zorii noii lumi democratice pe care a apucat să o cunoască a avut înţelepciunea de a încuraja eforturile de reactivare a Institutului Teologic Universitar clujean, prin implicarea şi recrutarea profesorilor de la Seminarul Teologic pentru viitorul corp profesoral, dar şi prin colaborarea cu Institutul Teologic din Sibiu.

Totuşi, tensiunile şi confuzia primilor ani de după Revoluţia din decembrie 1989 l-a pus în postura deloc comodă de a gestiona activitatea Centrului eparhial în faţa pretenţiilor uneori legitime, alteori absurde ale preoţilor de a-şi impune „democratic” pe cei care să-i reprezinte în executivul Eparhiei. În primele luni ale anului 1990 a aprobat o Permanenţă a Consiliului eparhial, propusă de un grup de preoţi clujeni, iar în acelaşi an a încuviinţat ca fiecare protopopiat să îşi desemneze un membru, care să îl reprezinte în conducerea Arhiepiscopiei. Cu toate acestea, Arhiepiscopul Teofil şi-a păstrat demnitatea şi principiile pe care le-a avut în tot timpul păstoririi sale, luptând cu forţe din ce în ce mai slabe pentru apărarea patrimoniului bisericilor şi a numelui bun pe care Biserica trebuie să şi-l păstreze.

În biografia ierarhului Teofil, unul din cei mai longevivi ierarhi ortodocşi, se regăsesc mai mult ca la alţii frământările vremurilor pe care le-a trăit Biserica Ortodoxă şi zbuciumul unei conştiinţe eclesiastice de mare profunzime. Cu toate acestea, posteritatea nu a fost foarte generoasă cu Arhiepiscopul Teofil, pe nedrept uitat de contemporanii lui, şi a cărui viaţă încă nu se regăseşte în paginile unei monografii complete, dar şi calomniat de detractorii care continuau să vadă în ataşamentul lui faţă de Ortodoxie expresia trădării lui din anul 1948.

În pofida comportamentului său ireproşabil şi a evlaviei lui proverbiale, detractorii au încercat să compromită imaginea ierarhului clujean, pe care l-au prezentat ca „un amator al jocurilor de noroc în compania tenebroasă a unor ofiţeri de securitate”, lucru de o gravă impietate şi complet neadevărat^[21]. În faţa unei asemenea provocări, apărută în presă la nu mai puţin decât 13 ani de la plecarea lui în eternitate, Mitropolitul Bartolomeu Anania, în calitate de succesor al vlădicului Teofil Herineanu, dar şi pentru faptul că îi arăta deschis o mare consideraţie, a luat o poziţie fermă, apărându-l public, printr-un drept la replică pe care l-a dat publicităţii, condamnând această „enormitate, demnă de un maestru al calomniei”.

Dincolo de avatarurile pe care le-a avut de înfruntat, de presiunile dure impuse de regimul comunist, care l-au făcut să îşi dorească în repetate rânduri retragerea, putem afi rma că Arhiepiscopul Teofil s-a dovedit în timp un învingător şi un om care s-a ridicat deasupra vremurilor, pe care le-a depăşit prin propriile sale calităţi sufleteşti, arătând că cea mai mare victorie a omului este libertatea interioară.

[1] ADRIAN NICOLAE PETCU, „Arhiepiscopul Teofil Herineanu în documentele Securităţii”, în TABOR, Nr. 9 anul III, decembrie 2009.

[2] Pr. ALEXANDRU MORARU, Scurt istoric al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007.

[3] Pr. IUSTIN TIRA, „Arhiepiscopul Teofil Herineanu (1909-1992), la împlinirea a 30 de ani de arhierie la Cluj” în vol. Fragmente de portret – Oameni şi locuri –, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 26-52.

[4] Curierul creştin. Organ ofi cial al Eparhiei de Cluj-Gherla. Cu un adaos neofi cial, Cluj, anul XV, nr. 18-19, 15 septembrie – 1 octomvrie 1932, p. 1; anul XIX, nr. 15, iulie 1937, p. 1.

[5] A se vedea şi Prof. VASILE GĂUREAN, „Teofil Herineanu – un Arhiepiscop al smereniei, milostivirii şi rugăciunii”, în Răsunetul de Bistriţa, 20 noiembrie 2009.

[6] GEORGE ENACHE, „Puterea politică şi Biserica Ortodoxa Română. Consideratii istorice (3)”, în ROST, numărul 10-11, decembrie 2003 – ianuarie 2004.

[7] Adrian Nicolae Petcu, în studiul său, citează un document care reţinea o afirmaţie făcută de Mitropolitul Firmilian în momentul hirotoniei întru arhiereu a lui Teofil Herineanu şi care trăda o vădită neîncredere în faptul că acesta va deveni vreodată ortodox.

[8] DUDU VELICU, Biserica Ortodoxă în anii regimului communist. Însemnări zilnice, vol. II. 1948-1959, ed. îngrijită de Alina Tudor-Pavelescu şi Marin Şerban, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2005, p. 175.

[9] Pr. IUSTIN TIRA, op. cit., p. 48.

[10] Dudu Velicu (1902-1977) a făcut studii de teologie în Polonia şi la Strasbourg, a fost secretarul particular al patriarhului Miron Cristea, pentru ca ulterior să devină secretarul lui Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informaţii, în perioada 1941-1944. După 23 august, a lucrat la Ministerul Cultelor şi a fost un apropiat al patriarhului Nicodim. A se vedea DAN CIACHIR, „Cronica unor ani alunecoşi”, în 9AM, 9 august 2006.

[11] DUDU VELICU, op. cit, p. 239.

[12] ACNSAS, Fond informativ, dosar I 2704, f. 86.

[13] Ibidem, f. 46.

[14] Ibidem, f. 73. ¹⁷ Ibidem, f. 46.

[15] Ibidem, f. 73.

[16] „Despre Teofil Herineanu este bine să se ştie că-i singurul arhiereu care, în 1964, după graţierea generală, a oferit numaidecât tuturor preoţilor şi călugărilor, foşti deţinuţi politici, parohii şi că a venit mereu în ajutorul multor oameni nevoiaşi ori necăjiţi” în GEORGE ARDELEANU, „O scrisoare a lui N. Steinhardt către Noel Bernard” în România Literară, 2009, nr. 15. În această scrisoare părintele Nicolae Steinhardt reacţiona în faţa unei ştiri false difuzate de postul de Radio „Europa liberă”, în toamna anului 1980, potrivit căreia, Arhiepiscopul Teofil Herineanu ar fi  murit, locul lui fi ind ocupat de Episcopul vicar Iustinian Chira. În acelaşi text combătea şi afi rmaţiile nefondate despre faptul că „în Arhiepiscopia Clujului nu ar prea exista mănăstiri”, dar şi „criticile acerbe” aduse la adresa celor doi ierahi ortodocşi, pe care părintele de la Rohia îi considera binefăcătorii lui şi, astfel, se simţea dator să-i apere cu convingere.

[17] ACNSAS, Fond informativ, dosar I 2704, f. 60-61.

[18] „MAI, Direcţia Regională Cluj, 341/80638 din 14 septembrie 1962”, în GEORGE ENACHE şi ADRIAN NICOLAE PETCU, Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ’50, Editura Partener, 2009, pp. 136-139. ²² Ibidem, p. 137.

[19] Pr. IUSTIN TIRA, op. cit., p. 49.

[20] A se vedea şi Pr. GHEORGHE DRAGOŞ BRAICA, „Din frământările Arhiepiscopului Teofil Herineanu” în vol. IOAN CHIRILĂ (ed.), op. cit., pp. 225-235.

[21] România Liberă, sâmbătă, 16 aprilie 2005, p. 6.