În urma unei lecturi integrale, se poate afirma cu ușurință că itinerariul ascetic propus de Sfântul Isaac are în vedere două aspecte, care reprezintă două dimensiuni ale aceleași realități: cunoașterea lui Dumnezeu și experierea iubirii Sale. Cele două dimensiuni se întâlnesc și, în final, se identifică. Pentru a argumenta această idee, vom cita un scurt fragment din prima colecție unde Sfântul Isaac creează legătura dintre cele două dimensiuni și le consideră drept finalitate a vieții ascetice: „Dragostea este mai dulce decât viaţa, iar înţelegerea cea după Dumnezeu, dintru care dragostea se naşte, mai dulce este decât mierea şi fagurul… dragostea este odraslă a cunoaşterii, iar cunoaşterea este odraslă a sănătăţii sufletului; iar sănătatea sufletului putere este, ce din răbdarea cea îndelungată vine”[1]. Așadar, asceza conduce la sănătatea sufletului, iar sănătatea sufletului conduce la cunoașterea lui Dumnezeu, lecturată ca participare la dragostea dumnezeiască. Cunoașterea lui Dumnezeu coincide cu participarea la dragostea lui Dumnezeu și aceasta se identifică cu țelul ascetic vizat de Sfântul Isaac însuși.
Vom evoca cele trei etape ascetice la Sfântul Isaac din perspectivă gnoseologică și experiențială:
- viețuirea trupească cu o asceză fizică; trecerea de la frica de moarte la frica de judecată;
- viețuirea sufletească cu disciplina minții (discernământul natural) printr-o viață virtuoasă; stadiu intermediar către starea de fiu;
- viețuirea duhovnicească, mai presus de orice mișcare; mintea experiază modul existenței la învierea din morți; în starea de uimire înaintea lui Dumnezeu, mintea participă la iubirea dumnezeiască[2], țelul final și devine co-moștenitor al Împărăției.
Trecerea de la viețuirea sufletească la cea duhovnicească face și diferența calitativă a perspectivei ascetului vis-a-vis de raportul lui Dumnezeu cu creația și cel interuman, în general. Și aici ne referim la trecerea de la starea dreptății, caracteristică etapei robilor și a negustorilor, și atingerea nivelului viețuirii fiilor, potrivit principiului dragostei duhovnicești sau luminoase. În capitolul 10 al celei de-a doua colecții, Sfântul Isaac vorbește despre patru mișcări ale minții în procesul cunoașterii de-a lungul etapei dreptății:
- cunoașterea potrivit trupului;
- cunoașterea lucrării subțiri unificate;
- cunoașterea proprie luptelor ascunse în primele două;
- cunoașterea proprie lucrării luminoase care se face în Dumnezeu și cu Dumnezeu.
Se observă din această înșiruire că viețuirea potrivit principiului dreptății se desfășoară pe parcursul primelor două etape duhovnicești (trupească și sufletească) și își găsește limita în cea de-a treia, cea duhovnicească. Această trecere se distinge în cazul ultimului tip de cunoaștere enunțat, care, la rândul său, presupune trei etape distincte: la început cunoașterea este densă, apoi limpede și, în cele din urmă, se transformă în uimire[3]. Aici este momentul în care ascetul se face părtaș dragostei de Dumnezeu, sursă a dragostei de aproapele[4]. Ascetul nu poate să-l iubească pe aproapele fără a experia mai întâi dragostea lui Dumnezeu[5].
La modul sintetic, întreaga lucrare ascetică nu are în vedere decât dezbrăcarea de egoismul personal, în vederea lărgirii și deschiderii față de Dumnezeu și lumea întreagă. Caracteristica vizibilă a unei astfel de lucrări este manifestarea iubirii față de creația întreagă și asumarea destinului acesteia în sensul unei co-pătimiri și a unei solidarități universale:
De nu se va ridica milostivul mai presus de dreptatea lui, nu este milostiv. Adică acela este milostiv, care nu numai dintru ale sale miluieşte pe oameni, ci şi cu bucurie suferă strâmbătate de la alţii…și se şi milostiveşte de dânşii. Şi când va birui dreptatea cu milostenia, atunci se încununează, nu cu cununile drepţilor cele din Lege, ci cu ale celor desăvârşiţi, din Evanghelie[6].
Dreptatea rămâne o caracteristică a lumii vechi, dinainte de întrupare, însă, pentru cei numiți cu numele lui Hristos, li se cere depășirea unei astfel de legi. Dreptatea și iubirea nu pot coexista, cea din urmă, odată experimentată, o depășește și o transformă calitativ pe cea dintâi. În viața ascetică, cele două stau într-o relație de dușmănie:
Mila şi dreapta-judecată întru acelaşi suflet sunt ca un om ce se închină lui Dumnezeu şi idolilor întru aceeași casă. Mila protivnică este dreptei-judecăţi. Că dreapta-judecată este potrivire a cumpenei celei drepte, căci dă fieştecăruia după cum este vrednic, şi când face răsplătire nu se pleacă spre o parte, nici se uită la faţă. Dar mila este o întristare stârnită de bunătate, şi spre toţi se pleacă cu împreună-pătimire, şi celui vrednic de rău nu răsplăteşte, iar celui vrednic de bine îi preaprisoseşte[7].
Experierea iubirii dumnezeiești și extinderea acesteia față de creație reprezintă semnul distinctiv al curăției inimii. Vorbim aici de ceea ce, în termeni ascetici, Părinții numesc iubire atotcuprinzătoare, solidaritate universală, care se răsfrânge asupra întregii creații. Această comuniune universală o putem numi „întregul Adam”[8], indicând o unitate ontologică originară a firii umane. Adam este „tatăl universului” și, ca atare, el apare ca o personalitate colectivă. Hristos este „noul Adam”, care aduce din nou omenirea dispersată prin păcat la unitate. Iar scopul vieții duhovnicești este acela de asemănare cu Hristos. Vom cita un fragment extrem de cunoscut, în care Sfântul Isaac descrie curăția ca atingere a stării de iubire atotcuprinzătoare, prin care inima milostivă participă deplin la destinul creației întregi:
Şi ce este curăţia, în scurt? Inimă milostivă pentru toată firea cea zidită… Şi ce este inima milostivă? Ardere a inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru diavoli şi pentru toată făptura cea zidită; iar pomenirea şi vederea lor fac ochii celui milostiv să verse şiroaie de lacrimi. Din marea şi puternica milă ce îi apasă inima, şi din multa milostivire, inima lui se strânge, şi nu poate suferi să audă sau să vadă oarecare vătămare sau mică întristare întru zidire. Pentru aceasta, întru tot ceasul, rugăciune cu lacrimi aduce, şi pentru dobitoace, şi pentru vrăjmaşii adevărului, şi pentru cei ce îl vatămă, ca să se păzească ei şi să primească milă. Asemenea [se roagă] chiar şi pentru firea celor târâtoare, pentru multa lui milostivire ce arde în inima lui fără de măsură, după asemănarea lui Dumnezeu[9].
Iubirea pentru întreaga creație aduce cu sine rugăciunea universală și unitatea cu întreaga lume. De altfel, mântuirea însăși este un proces comunitar, în care ascetul nu stă singur în fața lui Dumnezeu, ci cu el creația întreagă. Participarea la destinul făpturilor create îl face ca să se pună garant în fața lui Dumnezeu pentru frații săi și să-și „piardă” chiar și sufletul pentru ceilalți[10]. Acest lucru se întâmplă pentru că unul ca acesta dobândește mintea lui Hristos (1 Cor. 12, 9) și „îi vede pe toţi oamenii buni, şi nu i se arată lui cineva necurat şi spurcat… Căci cum ar împlini cineva cuvântul Apostolului ce zice «să socotească omul pe toţi mai buni decât pe sineşi» din curată inimă, de nu ar ajunge la cea zisă: «Ochiul cel bun nu va vedea rele»?”[11] Din punct de vedere teologic am putea afirma că această iubire și milă universală, generată de participarea la iubirea lui Dumnezeu (1 In. 4,8), face din om o oglindă a Creatorului și, implicit, o revelare și reflecție a Sa în lume: „Biruiască pururea întru tine cumpăna milosteniei, până când vei simţi întru sineţi mila aceea pe care o are Dumnezeu către lume. Fie ca această stare a noastră oglindă să ni se facă, ca să vedem întru noi înşine asemănarea şi chipul cel adevărat care prin firea lor sunt ale Dumnezeieştii Fíieri”.
Viața spirituală are ca finalitate experierea dragostei dumnezeiești și participarea la Împărăția eshatologică. Raiul bucuriei este revelarea dragostei nemărginite a Creatorului. Potrivit viziunii misticului ninivitan, petrecerea în viața de după moarte înseamnă împărtășirea euharistică din Hristos, întruparea prin excelență a dragostei. O să redăm un ultim fragment, un adevărat imn de sorginte biblică, cu valențe euharistice, dedicat petrecerii nesfârșite în raiul bucuriei prin participarea la cuminecarea cu dragostea dumnezeiască:
Raiul este dragostea lui Dumnezeu, întru care este desfătarea tuturor fericirilor… Lemnul vieţii este dragostea lui Dumnezeu, dintru care a căzut Adam, şi nu s’a mai întâlnit cu bucuria… Şi când aflăm dragostea, cu pâine cerească ne hrănim, şi fără de lucru şi fără de osteneală ne împuternicim. Pâinea cea cerească este Hristos, Care S’au pogorât din Cer şi viaţă au dat lumii. Aceasta este hrana îngerilor. Cel ce a aflat dragostea, pe Hristos Îl mănâncă şi Îl bea în fieştecare zi şi în fieştecare ceas, şi fără de moarte se face dintru aceasta… Deci cel ce în dragoste trăieşte, rodul vieţii din Dumnezeu culege, şi în lumea aceasta pe aerul învierii încă de acum îl miroseşte… Dragostea este Împărăţia pe care cu taină au făgăduit Domnul apostolilor a o mânca întru Împărăţia Lui. Căci [când zice]: «Veţi mânca şi veţi bea la masa Împărăţiei Mele» (Lc. 22: 30), ce este aceasta pe care o vom mânca, fără numai dragostea? Că de ajuns este a hrăni pe om dragostea, în loc de mâncare şi de băutură[12].
Ca să concluzionăm vom spune că participarea la dragostea lui Dumnezeu și răsfrângerea ei asupra lumii este semnul distinctiv al ascetului care a intrat în viețuirea treptei a treia, cea duhovnicească, anticiparea vieții eshatologice, prin asemănarea cu Dumnezeu care este, prin excelență, dragoste (1 In. 4,8). Cunoașterea duhovnicească, generată de harul lui Dumnezeu, trezește iubirea dumnezeiască. În acest moment, ascetul devine om duhovnicesc[13] prin părtășia la taina dragostei lui Dumnezeu, dobândind calitatea de fiu. Iar inima, ca și centru al vieții duhovnicești unde se realizează iubirea, devine „loc al cerului”[14], anticipând viața de după Înviere. Acesta este țelul și finalitatea vieții duhovnicești.
[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte pentru nevoinţă, Alba Iulia, Reîntregirea, 2010 (I), 62, p. 440.
[2] I, 63, p. 439; Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Partea II recent descoperită, trad. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Deisis, 2003 (II), 20, 1-10.
[3] II, 10, 1-2.
[4] II, 10, 29.
[5] II, 10, 34
[6] I, 4, p. 120.
[7] I, 51, p. 375-376.
[8] Această idee este exprimată pregnant de Părintele Sofronie Saharov, ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, tributar al Sfântului Isaac.
[9] I, 71, p. 498-499.
[10] I, 64, p. 461,466.
[11] I, 37, p. 298.
[12] I, 46, p. 353-354.
[13] II, 20, 15.
[14] II, 20,23.