După cum sunt vremurile, locurile şi natura oamenilor, aşa se vor potrivi şi statura preoţiei, gradul de asprime a călugăriei şi stilistica predicatoare. Temperamentul, cultura şi charisma preotului se vor plia inevitabil pe tradiţiile, istoria, geografia şi mentalităţile comunităţii respective. Într-un fel se întemeiază şi se desfăşoară predica într-un sat de munte, printre ciobani, vânători, ţapinari sau apicultori, şi altfel într-un port, pe o corabie, în deşert, pe front, sau într-un sat de pescari. Într-un fel captezi atenţia, respectul şi ascultarea podgorenilor, altfel îi cucereşti pe insulari, puşcăriaşi, soldaţi, elevi sau fermieri, după cum specificul urban solicită alte energii şi tactici retorice faţă de universul rural ş.a.m.d.

În sfârşit, ca să venim la subiectul nostru, dealurile transilvane determină altă statură, cu altă rostire a ethosului, decât cea impusă de sudul dobrogean, nordul bucovinean, periferiile bucureştene, alogenia bănăţeană, cea constănţeană etc. În plus, atunci când experienţa duhovnicului (stareţului, predicatorului) este una multiplă, trecută prin medii variate, ba chiar antipodice, anvergura convingerilor şi miezul pledoariilor sale sporesc benefic forţa de penetraţie a mesajului.
Am avut bucuria de a scrie câteva pagini introductive la Amvon, primul volum de „predici la duminicile de peste an” rostite de părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, apărut în 2016 la editura Renaşterea. (În 2017 a apărut şi al doilea tom, prefaţat de Pr. Iustin Tira). Sunt onorat să le pot face pereche acum, cu acest iute cutreier prin pădurea de sfaturi înţelepte, proaspătă simţire duhovnicească şi ataşantă îngăduinţă în care tocmai aţi pătruns. Înainte de orice, o să-mi permit un ocol indirect mărturisitor pentru forţa captatorie a părintelui arhimandrit Dumitru Cobzaru.

În martie 2016, am avut parte de o întâlnire emoţionantă, care avea să-mi recalibreze tulburător perspectiva asupra domniei sale. Este vorba de lansarea Amvonului la Catedrala Mitropolitană din Cluj. Acolo, la câţiva paşi de mormântul ÎPS Bartolomeu Anania, m-am pomenit în faţa câtorva zeci de chipuri străluminate, majoritatea fii duhovniceşti ai părintelui Cobzaru, de o diversitate ameţitoare. Ţărani octogenari, cu priviri înţelepte şi tăceri doldora de înţelesuri. Falnici bărbaţi din administraţia publică, avocaţi, ingineri, financiari, medici, antreprenori, profesori, ofiţeri, cu figurile atinse de acea severitate responsabilă ce marchează definitiv alura personalităţilor decizionale. Adolescenţi înduioşător de încruntaţi de lectura cărţilor sfinte şi fervoarea momentului respectiv, de gravitate culturală şi cuminecare sufletească. Doamne de succes, cu statură princiară, cuviincios privitoare, dar vădit obişnuite să triumfe în orice mediu, alături de femei smerite, cărora îngenuncherea la icoane le-a devenit demult a doua natură. Clerici vârstnici, nobil împovăraţi de cuviinţa şi nevoinţele existenţei. Tineri teologi longilini, prematur aspriţi de rigorile postirii. Academicieni riguroşi, elevi jucăuşi, monahi tăcuţi ce se doreau invizibili, profesori universitari mândri de tradiţiile enciclopedice ale urbei, jurnalişti culturali uşor stânjeniţi de cadrul religios al evenimentului… Ca şi un număr promiţător de copilaşi preşcolari, anume aduşi de părinţii lor spre a-i demonstra Părintelui că-i urmează sfatul de a nu lăsa biserica exclusiv în folosinţa bunicilor. Iar printre toţi aceştia, familia autorului – mamă, soră, fraţi, nepoţi, cumnaţi – adică însăşi dimensiunea axială a fiinţei rostitoare.

Moldovean de sorginte (deci afectuos, nostalgic, mulcom la fire şi vorbire, chit că aprig în acţiune), părintele Dumitru Cobzaru s-a lăsat cu fervoare adoptat şi şlefuit politic de rigorile, specificul istoric şi particularităţile etno-religioase ale tărâmului transilvan. În plus, i-a fost hărăzit norocul de-a fi subtil pregătit diplomaticeşte, dar şi straşnic energizat bisericeşte, de „Leul Ardealului”, ÎPS Bartolomeu Anania. Acest contact energetic i-a determinat alura de constructor, i-a întărit calităţile de abil conducător şi a pecetluit structura de rezistenţă a unei personalităţi generos dotate pentru a îmblânzi antinomiile slujind simbiozele, coagulând divergenţele pentru a le pune să lucreze în reciprocă stimulare.

Ei bine, revenind: în clipa-n care am simţit aţintite asupra noastră toate acele priviri în efervescentă aşteptare, am avut dovada şi, totodată, dimensiunea puterii Duhovnicului. Şi am întrezărit ceva din măreţia amvonului. Ceva mult diferit de ceea ce constituie de obicei supremaţia catedrei, rostul tribunei, podiumului, prezidiului etc. Presimţirea religioasă, tremurul mistic, tensiunea nădăjduitoare şi dăruirea încrezătoare înlănţuie necruţător persoana vorbitorului, dar exact în măsura în care îl însufleţeşte şi-l înaripează. Cuprinzând alene cu privirea acea mulţime de enoriaşi m-a înfiorat nu atât răspunderea predicatorului, cât condiţia duhovnicului, despre care mărturiseşte din plin şi cartea de faţă. Capacitatea de-a te plia pe infinitatea psihologiilor, virtuţilor şi viciilor, pe specificul temperamentelor, pe vârsta, condiţia socială, mentală şi profesională a celor veniţi la spovedanie. Invariabil şi irepresibil, te încarci cu mărturisirea fiecăruia, cu faptele mai mult sau mai puţin inavuabile ale zecilor, sutelor, nenumăraţilor spovediţi, fără a putea cuantifica vreodată cât şi cum ţi-a fost atacată simţirea, ţi-a fost agresată intimitatea, ţi s-a umplut mintea şi ţi s-a smintit făptura după grozăvia fluviilor de ispite, păcate şi rătăciri revărsate în auzul tău.

Har Domnului, firea părintelui Cobzaru are suficientă forţă de cumpănire şi îndeajuns discernământ pentru a cuprinde, a selecta valoric şi a înţelege tot ce i se expune, impune ori supune. Fie că este vorba de condiţiile speciale de îngropare şi slujbele de parastas pentru sinucigaşi, de posibilitatea schimbării duhovnicului, de faptul că monahismul poate scoate la fel de bine tot ce este mai bun, dar şi mai mai rău în om, de valurile depresiei sociale, limitele doliului, comportamentul faţă de necredincioşi, tristeţea reconvertirii, excesele adulatorii, sau natura păcatului ca suferinţă deopotrivă pentru trup şi suflet; fie că sunt abordate alcoolismul,
adulterul, divorţul, avortul, adopţiile, erezia, sectarismul, fanatismul, ispitirile neoprotestante, sau urâta greşeală a unor stareţi de a-şi trimite călugării la cerşit – indiferent de subiect, duhovnicul discerne echilibrat, optează înţelept, străpunge cu blândeţe, îndeamnă cu justeţe iar, la limită, retează ferm.

Cu plăcută smerenie, părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru s-a declarat încă demult (şi îşi reiterează cu modestie statutul ori de câte ori are ocazia) un practician opus dogmaticii („prea matematică”, aceasta, „pentru a-L exprima pe Dumnezeu”), un ziditor mai puţin familiarizat cu arta scrisului, mai degrabă om de teren şi bun administrator decât un captiv rătăcitor prin labirinturile disputelor teologale. De bună seamă că, la rigoare, poate face faţă neclintit şi arcanelor teoretizante, polemicilor doxologice, subtilităţilor ecumenice, divergenţelor inter-ecleziastice ş.a.m.d. Însă cei nouă ani de mândră stăreţie de la Mânăstirea Nicula şi-au întipărit definitiv amploarea ultraconstructivă în sufletul, statura şi biografia domniei sale.

Aşa se face că notează cu ghiduşă îngăduinţă cum, la Vatopedi, li se oferă călugărilor, în anumite circumstanţe, bucuria unei ciocolate; se revoltă auzind că un preot a refuzat slujba de pomenire a unei femei moarte în urma unui avort;
declară cinstit că şi duhovnicul poate renunţa la un enoriaş excesiv de riscant (din varii motive); se opune vehement postirii sâmbăta şi duminica (atunci când e pogorământ), ori acceptă că nu este obligatoriu ca mirii să fie virgini (totul e să nu existe desfrânare), după cum nu omite să sublinieze pericolul apropierii (empatiei) exagerate a duhovnicului de fiii săi duhovniceşti. Tot aşa, dacă pe mulţi îi va surprinde şi entuziasma prin pledoaria pentru spovedania faţă către faţă, alţii vor fi stânjeniţi de împotrivirea faţă de concubinaj şi căsătoriile „de probă”, în vreme ce nu puţine soţii vor opune rezistenţă la ideea „martirajului” conjugal (preponderent din raţiuni materne) în locul divorţului…

Pe scurt, dacă întâlnim la tot pasul o seninătate comprehensiv-îngăduitoare, niciodată nu se cade în laxism, relativism, permisivitate excesivă. În plus, nu o dată înţelepciunea cuminte sfătuitoare a autorului este bine, adică picant dublată de instinctul ludic, ceea ce condimentează cât se poate de plăcut lectura. Cum să nu zâmbeşti sau cum să nu devii ironic atunci când, la spovedanie, viitorul soţ afirmă ritos că n-a păcătuit niciodată cu viitoarea mireasă, în timp ce aceasta (femeia, deh, mai cu frică de Dumnezeu) recunoaşte spăşită că, da, am încălcat legământul!

O lectură pe cât de substanţială, multiplu direcţionată şi bine provocatoare, pe atât de palpitantă şi înviorătoare. Harul pedagogic, îndelunga experienţă în lucrul cu firea umană şi frecventarea unor medii sociale în chip flagrant diferite – alături de ameţitoarea varietate a întrebărilor plus sinceritatea şi directeţea răspunsurilor – fac din răspunsurile cuprinse aici tot atâtea oglinzi doveditoare ale chipurilor noastre.

Dan C. Mihăilescu