Arhimandritul Vasilios Gondikakis ( n. 1936) se numără printre primii egumeni ai secolului al XX-lea care au contribuit providențial la renașterea monahismului athonit contemporan. A vorbit și a scris ca nimeni altul despre măreția monahismului de la Muntele Athos, uimind și astăzi prin conferințele sale, dedicate spiritualității ascetice și apofatismului liturgic aghiorit[1].
Vasilios Gondikakis a ajuns la Muntele Athos într-o perioadă seculară, de maximă decadență duhovnicească, negăsind nimic din duhul vechilor athoniți. Teologii occidentali anunțau prăbușirea republicii monahilor, pe când teologia academică răsăriteană considera Muntele Athos un loc de conservare al vestigiilor istorice, necultivat ascetic, sărac în înțelegerea tipicului athonit.
Împreună cu alți doi prieteni de studii ( Panayotis Nellas și Grigorios Koutroubis), proaspăt ieșiți din asociația religioasă ,,Zoi”, au hotărât să călătorească la Muntele Athos, cu scopul de a începe un stagiu de studiu al spiritualității ascetice.
Până în primăvara anului 1966, când au hotărât să pătrundă în inima pustiei, aceștia s-au remarcat prin bogăția cunoștințelor teologice, contribuind la eradicarea scolasticismului apusean din teologia răsăriteană.
Până la debarcarea în Daphni, Vasilios Gondikakis studiase la Atena și în Franța ( Institulul Saint Serge din Paris). Panayotis Nellas a urmărit același traseu, însă pe lângă Institutul Saint Serge, a ales și Lile, iar după stagiul de trei luni din Muntele Athos, va pleca cu o bursă la Roma, studiind mariologia.
Ajunși la Muntele Athos, cei trei s-au stabilit la o chilie din Iviron, unde au căutat să se inițieze în tradiția monahală a părinților din vechime, rânduială pierdută la acea vreme. După patru ani de exercițiu ascetic, la îndemnul Sfântului Paisie Aghioritul ( duhovnicul său) și a Sfintei Chinotite, Vasilios Gondikakis și Grigorie s-au mutat împreună cu obștea la Mănăstirea Stavronikita, aflată în stare lamentabilă, gata să fie închisă din lipsă de viețuitori.
Aici, noul egumen Vasilios a renăscut duhul vechilor aghioriți, dragostea dintre monahi, aplecarea spre studiul Sfinților Părinți, a înlocuit slăbirea nevoinței monahale cu asumarea vieții ascetice și a experienței liturgice. Dumnezeiasca Liturghie a devenit centrul inimii monahale, a viețuirii în Duh, care l-au inițiat pe nevoitor în contemplațiile dumnezeiești, în articularea dispoziției inepuizabile de preamărire a lui Dumnezeu.
În Însemnările lui Jean-Claude Larchet ( Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut), putem sesiza o relație patericală de Avvă-ucenic, pe care teologul francez a avut-o cu egumenul Vasilios. În jurnalul său, teologul francez surprinde ipostaze inedite din rânduiala mănăstirii Stavronikita, toate fiind opera egumenului, pe care, la prima întâlnire, îl descrie astfel: ,,Înalt de stat, subțirel, cu trăsături fine, rar întâlnite la greci. Este foarte blând, smerit și meditativ”[2]. Într-o convorbire din 14 august 1974, Jean-Claude Larchet subliniază puterea de analiză a egumenului, abordând subiecte referențiale în materie de teologia ortodoxă, uneori tranșant, iar alte ori așezat pe principii dogmatice solide: ,,Părintele Vasilios în spune că P. Evdochimov nu este ortodox; în cărțile sale nu se află duhul ortodox; scrierile sale îi pot fi de folos unuia care este în afara Ortodoxiei, dar nu sunt de recomandat pentru ortodocși. Același lucru se poate spune și despre Oliver Clement: nu este pe linia Tradiției ortodoxe și-i atrage mai cu seamă pe scriitorii catolici; stilul său este strălucitor, dar în spatele stilului nu este ceva esențial. Părintele Vasile îmi pune de asemenea că Rugăciunea lui Iisus ar trebui într-un anume fel regândită, și nu prețuită în sine, în afara contextului duhovnicesc, așa cum fac cele mai multe studii actuale, inclusiv antologia, strict țintită, a lui Jean Goullard, intitulată Mica filocalie a rugăciunii inimii. Poți ajunge sfânt fără a practica Rugăciunea lui Iisus, prin curățire de patimi și viețuire de fiecare clipă în unire cu Dumnezeu prin virtute. Vorbim despre dialogul ecumenic. El consideră că discuțiile cu catolicii nu trebuie să înceapă cu Filioque sau alte chestiuni abstracte, ci cu sublinierea deosebirilor dintre atitudinea ortodoxului față de Dumnezeu, de Biserică și lume, și comportamentul unui catolic. Putem atunci arăta, pe o bază concretă, că pozițiile referitor la principiile dogmatice diferă în funcție de această atitudine și comportament care sunt diferite”[3].
Am menționat mai sus că în tinerețe, egumenul Vasilios a făcut parte din Frăția Zoi. Această organizație era adeptă unor idealuri și metode activiste și pietiste ( protestante) care ,,au inspirat” mulți teologi greci conservatori să facă trecerea de la ortodoxie la ortodoxism. Printre aceștia s-a numărat și paleozoistul Panayotis Trembelas, care între anii 1959- 1961, va tipări la Atena Dogmatica Bisericii Catholice Ortodoxe – ,, trei volume însumând 1750 de pagini, în care Grigorie Palama era citat doar de trei ori, Ioan Scărarul o dată, iar Simeon Noul Teolog sau Isaac Sirul niciodată. O sumă aridă care continua, ridicând-o la proporții monstruoase, teologia scolastică dominantă în facultatea ateniană încă de la înființarea ei din 1803”[4]. Ca fost ,,zoist”, Christos Yannaras a demascat pietismul frăției ca ,,erezie ecleziologică”. Treptat, această organizație s-a îndepărtat de la adevărata misiune, iar în această admosferă pietistă și conservatoare, același Panayotis Trembelas îl va acuza pe Dionisie Areopagitul de intelectualism apofatic de sorginte neoplatonic, iar pe Sfântul Simeon Noul Teolog de sentimentalism mistic sub influență mesaliană [5].
Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea efortul depus de această organizație în resuscitarea spirituală a poporului grec, prin activități editoriale și educative. Îl amintim aici pe Arhimandritul Serafim Papacosta, care s-a remarcat prin corpusul omiletic, dar și prin elanul duhovnicesc și raportarea la problemele societății moderne.
Duhul pietist nu l-a mișcat deloc pe viitorul egumen Vasilios, deoarece a gustat încă de mic copil din predania ascetică care i-a adus darul discernământului.
Datorită staturii sale duhovnicești, egumenul Vasilios a adunat în jurul său tineri cu carte, dornici de teologhisire curată și rugăciune neîncetată. Ei au deprins de la starețul lor practica ascetică dinamică, prin care s-au putut apropia de energiile dumnezeiești necreate și de putința dobândirii lor.
În admosfera de la mănăstirea Stavronikita, teologul Panayotis Nellas, apropiat al egumenului Vasilios, și-a scris unele lucrări care l-au făcut cunoscut în întreaga Ortodoxie. Într-o pagină de jurnal, Jean-Claude Larchet relatează : ,,Întors la Stavronichita, îl zăresc pe teologul Panayotis Nellas, care vine din când în când să se aerisească la intrarea în mănăstire, nevorbind cu nimeni, pentru că lucrează la o carte și este cufundat în gândurile sale și cu totul desprins de cele din afară. Vine să stea la mănăstire de fiecare dată când, pentru o vreme, are nevoie de liniște ca să scrie ceva, iar egumenul Vasile, un vechi și apropiat prieten al său, îi înlesnește șederea aici”[6].
Mănăstirea Stavronikita era învăluită de prezența iconică a egumenului Vasilie, acrivos în rânduielile tipicului aghiorit, dar și de înălțimea duhovnicească a Sfântului Paisie, duhovnicul egumenului, care locuia aproape de mănăstire, la jumătate de oră distanță, vizitând mănăstirea cu diferite ocazii.
Teologia Starețului Vasilios este ancorată în profunzimile Sfintei Liturghii, în experiența personală cu Duhul Sfânt, coborâtă în adâncul sufletului prin practicarea rugăciunii neîncetate.
Ca toți asceții tradiției isihaste, el analizează din perspectivă duhovnicească cele trei elemente fără de care viața monahală n-ar cunoaște deplinătatea viețuirii în Duh: Dumnezeiasca Liturghie, asceza și rugăciunea. Se lasă profund marcat de caracterul viu al Tradiției athonite, raportându-se la lume cu aceeași măsură ca și la monahism. În acest sens, Starețul precizează: ,,Ați putea spune: ,,Tu trăiești în Sfântul Munte, un loc sfânt și sacru, dar noi trăim în lume. Așadar, te afli într-o poziție la care alții râvnesc”. Dar nu este așa. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l înțelegem este că Dumnezeu este iubire și că noi suntem creștini ortodocși. Fie că trăim în Sfântul Munte, fie că trăim în lume, este același lucru”[7].
Miza luptei duhovnicești la Starețul Vasilios este dată de virtutea hristică a rugăciunii care maturizează firea, iar prin aceasta, toată viața monahului devine rugăciune. În scrierile sale, îndatoririle mireanului nu diferă de îndatoririle monahului, pentru că aspirațiile sunt aceleași. Dimensiunile experienței duhovnicești nu îi privește exclusiv pe monahi, ci și pe mireni. ,,Aşadar, cu toţii trăim împreună: monahii care se nevoiesc pe munte şi mirenii care sunt aici, nevoindu-se în lume. Suntem cu toţii împreună; suntem un întreg. Să ne însemnăm cu semnul Crucii şi să înfruntăm viaţa. Şi mare este cel smerit!…”[8].
Sigur, există o tendință de care ne izbim în lume, aceea că asistăm la o luptă acerbă împotriva desei Euharistii și a practicării rugăciunii neîncetate, mirenii fiind încadrați în partidul celor nevrednici de asemenea lucrări înalte. Trebuie să specificăm că rugăciunea inimii nu-i vizează pe cei desăvârșiți, ci acest exercițiu face parte din procesul despătimirii.
Starețul Vasilios insista mult pe practicarea rugăciunii lăuntrice, însă cerea atenție și luptă sporită cu patimile, ca ea să nu conducă la rătăciri și apropieri de tot felul de sisteme gnostice. Un alt prolific monah al Muntelui Sfânt, Teoclit Dionisiatul – , spunea că rugăciunea neîncetată, fără o altă luptă duhovnicească, ,,conduce la inițieri în mistere și introspecțiuni, prin care s- a crezut că așa se apropie omul de Dumnezeu, în vreme ce era vorba de o rătăcire și o batjocorire a lui de către demoni”[9].
În ceea ce privește Euharistia, Părinții contemporani au menținut vie tradiția ,,colivarilor”, a modului de viață euharistic care în lume a cedat locul așa-zisei ,,nevrednicii”. Îi amintim aici pe Sfinții Siluan Athonitul și Iosif Isihastul, care se cuminecau săptămânal, alteori, de mai multe ori în săptămână.
Starețul Vasilios a simțit că reclădirea se poate înfăptui numai prin intrarea în Împărăție, redând sensul Liturghiei în mijlocul comunității monahale. În focul Dumnezeiestii Liturghii, a modelat inima monahului și a unificat puterile împrăștiate ale sufletului.
Arhimandritul Vasilios Gondikakis a fost egumen vreme de douăzeci de ani al Mănăstirii Stavronikita, iar din 1990 al Ivironului, cedând funcția în anul 2005.
[1] În luna decembrie a anului 2012, Arhimandritul Vasilios Gondikakis a conferențiat în cadrul Simpozionului „Serile Filocalice – Dumitru Stăniloae” organizat de ASCOR București. Tema conferinței care a avut loc la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București a fost „Părintele Stăniloae – modelul teologului ortodox”.
[2] Jean-Claude Larchet, Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut. Însemnări 1974-2015, trad. din lb. franceză de Mihaela Bojin, Ed. Sophia, București, 2023, p. 69.
[3] Ibidem, p. 77-78.
[4] Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic ale primelor secole, Ed. Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 44.
[5] Idem, ,,Athos și Atena. Pe marginea unei dispute teolgice”, Tabor, Anul II, Nr. 4, iulie 2008, pp. 6-7.
[6] Jean-Claude Larchet, Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut. Însemnări 1974-2015, p. 76.
[7] Arhim. Vasilios Gondikakis, Totul este rugăciune. A trăi în lume ca și cum am trăi în Sfântul Munte, trad. de Dragoș Dâscă, Ed. Doxologia, Iași, 2013, p. 12.
[8] Ibidem, p. 36.
[9] Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos- între cer și pământ, trad. pr. Prof. Ioan Ică sr, Ed. Deisis, Sibiu, 2015, p. 304.
Autor: teologul Grigore Constantin
