Aşteptarea cu rafinament a Apocalipsei

de Editorial

Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, mult timp interzisă, canonică în cele din urmă, a suscitat interesul și a aprins imaginația multora prin cadrele și scenele prezentate. Tema e evidentă, Eshatonul, Venirea în Slavă a Mântuitorului. Așteptată cu emoție și frică, Parusia n-a venit așa cum și-au imaginat-o unii și nici când au vrut alții. Puțin după Înălțarea la ceruri au apărut și ereziile milenariste, specializate în „cunoașterea datei Sfârșitului”, care, culmea, de fiecare dată au dat greș. Scurgerea secolelor și chiar a mileniilor n-a șters din sufletul și mintea omului ideea sfârșitului, iar aceasta în funcție de cultura și de puritatea credinței pe care-o mărturisea.

Ultimii ani demonstrează o revigorare a discursului milenarist, o preocupare sporită pentru „sfârșit”, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere nu e greșit: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (Sf. Siluan Atonitul). „Privegheați și vă rugați că nu știți ziua și ceasul”! Totuși, prezența sănătoasă sau suferindă a ideii apocaliptice a depins dintotdeauna de izvorul credinței din care s-a adăpat, de cultura în care s-a dezvoltat și de contextul socio-politic în care a fost discutată. Or, ceea ce doresc să subliniez în acest rânduri este că, pe lângă palierul unui discurs corect despre Apocalipsă, într-o notă revelată, duhovnicească și smerită, apofatică, s-a dezvoltat o periferie, un „maidan” cu găști „inspirate” apocaliptic, cu indivizi inteligenți, chiar geniali (și Lucifer a fost…) care alterează grav ideea Sfârșitului Lumii, „a cerului și pământului nou” (II Pt. 3, 13). Pericolul îl paște cu precădere pe semi-cultivatul religios, necatehizat suficient, căruia îi plac „semipreparatele” religioase și culturale.

Din „apocalipsa mayașă” în „armaghedon-ul din laborator”

Cu ceva timp în urmă televiziunile și revistele de profil ne informau pe tonul pesimist, clasic american, cu iz conspiraționist, milenarist, de ce nu, sectar, „Vine sfârșitul. Știm și data. Haleluia”! Descoperirea unui calendar mayaș și citirea lui de o mână de pseudo-Champalioni (J.F. Champollion a descifrat cu mult succes hieroglifele) ar fi dovedit în sfârșit data, 21 decembrie 2012. După mai multe „cercetări”, chipurile, s-a constatat că în calendarul cu pricina nu era vorba de un sfârșit al lumii, ci cel mult de prevestirea unor catastrofe, incendii, inundații, cutremure etc.. Bref, calculele au dat greș (au demonstrat-o alte documentare „deștepte”), exegeza a fost forțată și, în mod firesc, lumea ar fi trebuit să se liniștească și să-și revină din pregătirea pentru apocalipsă. Dar o lasă cineva?…

E limpede că subiectul e unul de interes global, care, în ciuda concurenței munților de hârtie, depozitarii știrilor de ultimă oră, este totuși citit, chiar foarte citit, în consecință e foarte bine vândut. Așa se face că, nu cu mult timp în urmă, o publicație din Marea Britanie, pe cunoscutul ton de doliu, ne anunță că un grup de cercetători bacteriologi au descoperit un nou virus gripal pe care în mod intenționat l-au numit „Armaghedon”. În acest scenariu apocaliptic, în apropierea anilor 2014-2016, populația planetei, dacă nu va dispărea, va fi cel puțin decimată. Virusul pare a fi mult mai periculos decât gripa spaniolă sau gripa aviară, și cel puțin la fel de periculos ca virusul conceput în laborator de echipa lui Fouchier[1]. Dincolo de drama pe care vor ei s-o vedem, de catastrofa inimaginabilă a următorilor trei ani, aș vrea să observăm că ni se oferă un nou death line, un punct terminus, iar rezolvarea e tot în mâna oamenilor deștepți, iluminați, întrucât vor găsi cel mai probabil un antidot[2].

 

Filmele de la Hollywood, expresia obsesiei unei altfel de apocalipse

În ultimul secol pulsul societății, fie ea americană sau europeană, precum și evoluția discursului „milenarismului științific”, s-a reflectat și în peliculele hollywoodine, care s-au bucurat și se bucură volens nolens de un succes imens. Numai din 1998, odată cu difuzarea filmului Armageddon, avându-l în rolul principal pe Bruce Willis, au apărut pe marele ecran o serie de pelicule ca: The day after tomorow, rolul principal Denis Quiad, cu o apocalipsăglaciară; The Core, rolul principal Aaron Eckhart, cu o echipă de specialiști care coboară în inima Pământului pentru a reactiva nucleul Terei; The Book of Eli, o poveste post-apocaliptică ce-l are în rolul principal de Densel Washington unde Biblia apare din nou ca cea mai importantă carte de pe Pământ; Apocalypto, (2006) scris de celebrul Mel Gibson care subliniază sfârșitul unei civilizații; The Road, cu Viggo Mortensen, tot o ilustrare post apocaliptică, ce pune punctul, printre altele, pe ferocitatea umană, pe „bestia umană” care se activează în perioade limită.

 

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament… Tu te-ai pregătit?”…

…A rulat în premieră în România pe 22 octombrie 2012, un documentar marca National Geografic[3]. Documentarul care inspiră acest subtitlu avea simplul obiectiv de a ilustra câteva cazuri de întâmpinare a apocalipsei, văzută în cheia catastrofei pur naturale. O stimabilă doamnă, a cărei pasiune se vedea de departe că era gătitul, prezintă realizatorilorNG, mândră de intuiția ei, rezervele uriașe de carne în conservă, legume, fructe, etc., pe care și le-a făcut în eventualitatea apocalipsei (vezi buncărul descoperit în The Road). Un alt caz prezentat este cel al unui personaj ce-și face rezerve de mâncare și apă în timp ce un altul descoperă privitorului camera sa secretă unde se ascund zeci de kilograme de muniție și arme. Provocator este și celebrul cuib de păianjen inspirat din războiul din Vietnam („câștigat” de „homo americanus” probabil datorită aceleiași imaginații!). Toate în vederea Apocalipsei! Cazurile prezentate nu sunt singulare, iar exemplele pot continua. Problema e alta!

Întrebat fiind un copil cum arată o vacă, a răspuns sec: „violetă!”

Imaginea văcuței Milka este arhicunoscută. Pentru că am devenit sclavi ai prefabricatelor și ne-am rostuit vieți artificiale, pentru unii din copiii cu „viață beton” (a se citi „de beton”) vacile sunt violete. Cum o fi laptele? La fel se întâmplă și cu imaginea asupra sfârșitului lumii. Viața cu un meniu bogat în documentare TV, telenovele „relaxante” la prânz și știri horror la cină, adică acizi grași pentru suflet și colesterol pentru minte, duce la o intoxicație care produce mutații grave la nivelul persoanei. Acest sfârșit, așa cum este promovat și susținut de articolele și documentarele de origine sau inspirație americană cu iz științific, dar nu numai, deși poartă sugestivul nume „Apocalipsa”, nu are de a face cu expunerea biblică, abuzându-se doar de rezonanța și vibrațiile pe care le produce rostirea acestui nume în sufletele noastre. Pentru creatorii acestor scenarii apocaliptice și „învățăceii” lor, sfârștiul este un fenomen pur natural, fără implicații duhovnicești, un cataclism căruia îi vor rezista cei mai bine echipați. Va fi suficient să avem provizii și vom fi salvați; medicamente și ne vom vindeca; arme și ne vom apăra. Cum? De ce? De cine?…

Milenarismul un curent ce n-a murit niciodată

Chiar dacă, după apariția Inchiziției, Biserica Apuseană a considerat că a rezolvat problema ereziilor gnostice, evanghelice și milenariste, rugul și fierul înroșit în foc fiind considerate suficiente, timpul a demonstrat că s-au amăgit. Anul 1000 a dat mulțimilor fiori, iar minorității satisfacția controlului. Medieviștii, printre care și George Duby, vorbesc chiar despre o renaștere a omenirii după depășirea fricii provocate de trecerea în mileniul doi, frică ce a revenit constant în preajma anilor rotunzi sau la trecerea de la un secol la altul. Nici cataclismele și epidemiile nu le-au fost indiferente. Să nu uităm de ciuma din 1347, care a înjumătățit populația Europei Apusene, sau foamea sovietică din anii 1930-33, ambele fost văzute tot ca semne ale sfârșitului.

E adevărat că după Înălțarea Domnului la cer, mulți au fost cei care au crezut că sfârșitul este iminent. Nici sfântul Pavel nu face abstracție. Numai că modul cum credea acesta din urmă era total diferit de cel al sectelor milenariste și în opoziție cu apocalipsa milenarismului științific. Deși doreau să știe când va veni sfârșitul, creștinii veritabili lăsau în seama lui Dumnezeu această taină, în timp ce curentele milenariste și-au arogat dreptul de a cunoaște misterul coordonatelor Armaghedonului.

Ce ne îngrijorează de fapt?

„Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii…” Mt. 24, 36. În fapt, problema noastră nu este prezența ideii de apocalipsă la omul contemporan. E firesc să ne gândim la sfârșit, la moarte, la trecerea dincolo, am fost educați că tot ce are un început va avea și un sfârșit. Singurul lucru cert pentru om, că e credincios sau nu, este moartea. Problema e modul cum ne raportăm la sfârșitul lumii sau, mai corect spus, cum suntem învățați s-o facem. Riscul imens este că am putea ajunge la imbecilitatea de a spune că vaca e violetă prin natura ei și că apocalipsa e o simplă etapă în evoluția Terrei, un nou palier civilizațional și cultural. Realitatea poate fi atât de alterată încât minciuna să devină adevăr și adevărul minciună. Apocalipsa riscă să fie percepută ca un simplu fenomen natural pe care, dacă ești destul de isteț și cât de cât înstărit, poți să-l fentezi. Or, teologia ortodoxă ne arată că realitatea eshatologică este una ce nu poate fi evitată, că pentru ea e nevoie de o pregătire spirituală, că a început încă de la Înălțarea la ceruri. Clepsidra s-a întors și „nu știm nici ziua nici ceasul”.

Modul acesta ordinar și telenovistic de a prezenta apocalipsa, de a oferi știri despre apocalipsă, cu intenția clară de a intimida și de a exploata o frică naturală, intrinsecă omului căzut, este o adevărată blasfemie și jignire la adresa oamenilor de bună credință. Cuvintele consemnate de sfântul evanghelist Matei sunt sugestive: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), fiind întregite de cele de la sfântul Marcu: „Iar când veți auzi de războaie, să nu vă tulburați, căci ele trebuie să fie; dar încă nu va fi sfârșitul. Și neam peste neam se va ridica și împărăție peste împărăție; cutremure vor fi pe alocuri, și foamete și tulburări vor fi. Acestea sunt începutul durerilor nașterii” (Mc. 13, 7-8).

Așadar „așteptarea apocalipsei cu rafinament” e posibilă în măsura în care acest rafinament e unul duhovnicesc, realist și ancorat în Dumnezeu, restul e doar o minciună în hainele adevărului.

 

[1] Mai multe detalii: http://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.html.
[2] Cf. http:/http://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.htmlhttp://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.html.
[3] Cf. http://natgeotv.com/ro/apocalipsa-esti-gata.

 

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Editorial
Campusul universitar „Nicolae Ivan”, la ceas de sărbătoare

Campusul universitar „Nicolae Ivan”, la ceas de sărbătoare

Realizând cât de importantă este educarea tinerilor pentru viitorul Bisericii și al țării, episcopul Nicoale Ivan, marele ctitor al eparhiei noastre, la puțină vreme după ce a reînființat eparhia Clujului, a înființat și școala teologică, în anul 1924. Printre primele...

O zi de neuitat

O zi de neuitat

Regele Mihai şi Regina Ana, împreună cu Principesa Margareta şi Prinţul Radu; sora ei, Elena cu soţul, ne-au fost daţi ca un dar de sus să ne fie musafiri pentru trei ore şi jumătate în casa parohială din Zagra, în 31 decembrie 2006. Nu i-am invitat noi, n-aveam cum,...