Cuvântul în 133 de capete despre rugăciune constituie, pentru Spiritualitatea Ortodoxă, un adevărat manual duhovnicesc, un manual al vieții de rugăciune, o expunere prețioasă a învățăturii creștine despre locul, rolul și valoarea rugăciunii în urcușul duhovnicesc.
Pentru Evagrie, rugăciunea constituie lucrarea cea mai importantă a mintii omenești. Aceasta, deși creată și limitată, comunică, prin rugăciune, cu mintea Supremă – Dumnezeu, lărgindu-se, asemenea unui vas, pe măsura primirii, din partea lui Dumnezeu – Mintea Primă a înțelesurilor duhovnicești ale realităților materiale si spirituale, în cadrul învataturii duhovnicești a lui Evagrie, rugăciunea este „vorbirea mintii cu Dumnezeu , „urcușul mintii spre Dumnezeu”.
Atunci când o leagă de urcușul duhovnicesc, de etapele vieții spirituale, este definită a fi „alungarea întristării și a descurajării”, ,,lăstarul blândeții și al lipsei de mânie”, „rodul bucuriei si al mulțumirii , „începutul cunoștinței nemateriale si simple”.
Rugăciunea este legată așadar de treptele și vârstele vieții duhovnicești, astfel încât Evagrie identifică două feluri de rugăciune: practică și contemplativă. Rugăciunea practică este specifică nevoitorului, ascetului, celui care se ostenește sa se elibereze din robia păcatelor și a patimilor, Evagrie este, de altfel, cel care a lăsat Spiritualității Răsăritene lista sau catologul definitiv al celor șapte/opt patimi: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânai, tristețea, trândăvia, slava deșartă si mândria.
În etapa ascetică, rugăciunea este mijlocul cel mai eficient de lupta împotriva ispitelor si de statornicire a mintii în cugetele duhovnicești. Ea este „alungarea întristării si a descurajarii”, pentru ca atât rugăciunea personala, cât si cea comunitară îi oferă creștinului certitudinea ca, indiferent de amploarea și intensitatea atacurilor vrăjmașe și de mulțimea greutăților, necazurilor si încercărilor vieții, el nu este niciodată singur si aruncat într-o lume ostilă, ci are permanent sprijin și ajutor in Dumnezeu, Cel căruia, cu credință și stăruință, i s-a rugat.Dacă viața fără rugăciune înseamnă îndepărtare de Dumnezeu până la lepădare si moarte sufletească, rugăciunea este adevărata respirație a sufletului, viața cea adevărata și deplină, asemănare cu Dumnezeu.
Dacă viața lipsită de credință și rugăciune echivalează cu a trai pe marginea prăpastiei nimicului, în iadul izolării si disperării, rugăciunea dă sufletului sentimentul adevăratei împliniri – cea spirituală Daca omul, în a cărui viată rugăciunea este un eveniment izolat si conjunctural, trăiește dramatic teama de lume si de semeni, fiind un fiu al tristeții si descurajării, sufletul celui ce se roagă cu adevărat este asemenea unei ancore, adânc înfipta printre valurile învolburate și înalte ale vieții. Indiferent de încercările prin care ii este dat să treacă, el nu se întristează și nu deznădăjduieștie, pentru că știe și întelege că toate – fie bune, fie rele nu sunt întâmplătoare în viața sa, ci au un înalt rol iconomic și, de aceea, dă tuturor realitaților și momentelor vieții sale un caracter pedagogic. În lumina credenței sale puternice si prin experiența rugăciunii sale statornice si tot mai curate, el descoperă în toți și în toate căi de apropiere tot mai intensă de Dumnezeu și de semeni.
Ca un ascet care a cunoscut foarte bine mișcările cele mai fine ale sufletului omenesc, Evagrie si -a dat seama ca una dintre piedicile cele mai mari în calea înaintării sufletului în rugăciune o constituie mânia, vrajba față de aproapele și tinerea de minte a răului. Acestea ține sufletul ca și legat în lanțuri grele si nu îi îngaduie să se înalțe către Dumnezeu. Păcatele îl înăspresc și îl sălbăticesc, îl fac pustiu si uscat. Dragostea, iertarea, pocăința si lacrimile înmoaie această secetă și uscăciune sufletească, rodind florile virtuților crestine; între care blândețea si bunătatea, semne ale vieții duhovnicești îmbunătățite. De aceea, Evagrie Monahul socotește adevărata rugăciune „vlăstarul blândeții si al lipsei de mânie”.
Rugăciunea este, totodată, „rodul bucuriei și al mulțumirii”. Ea izvorăște din dragoste și bucurie și conduce spre o bucurie și mai înaltă și spre adâncă mulțumire.
Viața de rugăciune înseamnă un urcuș neîncetat, un progres tot mai înalt în realitățile vieții duhovnicești, har peste har, împliniri peste împliniri, bucurii tot mai multe și tot mai înalte. În stare de rugăciune, sufletul se simte copleșit de dovezile negrăite de iubire supraființială ale lui Dumnezeu, manifestată sub forma „ploilor” și „revărsărilor” de daruri, se bucură covârșitor de acestea si caută să mulțumească pentru toate aceste bunătăți spirituale primite, care îl hrănesc și îi adapă sufletul, îl înflăcărează către o rugăciune și o dragoste si mai înaltă. Iar forma de a mulțumi Părintelui Ceresc o constituie în acele momente și în acea stare nu cuvintele, ci tăcerea minții și lacrimile de recunoștință si de dor. Un astfel de suflet, ajuns pe o asemenea treapta de viețuire duhovnicească, întelege și simte ca rugăciunea îi este „începutul cunoștinței nemateriale si simple”.
Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, și de aceea, lucrarea cea mai familială si bineplăcută minții este cea duhovnicească și, în mod deosebit, rugăciunea. Prin rugăciune, omul își arată asemănarea sa cu Părintele său Ceresc, își manifestă calitățile sale spirituale și intră în legătură cu Subiectul și Izvorul rugăciunilor sale. În mod similar. absenta rugăciunii echivalează cu tăgăduirea, ascunderea și pervertirea calităților spirituale, depozitate în chipul lui Dumnezeu, din adâncul sufletului.
Rugăciunea, socotește Evagrie Ponticul, este „lucrarea demnă de vrednicia minții”, ,,întrebuințarea cea mai bună și mai curată a ei”. Ea face mintea să-și împlinească propria lucrare. Rugăciunea este „hrana minții”, la fel cum pâinea este hrana trupului, ea este „cârmaciul sufletului”.
Nici un alt act elaborat al minții, fie el oricât de înalt, de slujire a lumii și a aproapelui, nu depășește, în plan duhovnicesc, valoarea rugăciunii. O rugăciune sinceră si smerită, curată și smerită, pornită dintr-o minte curățită si o inimă frântă, străpunsă, le depășește pe toate acestea,
Omul se arată a fi creat „după chipul si asemănarea lui Dumnezeu” (Facere I , 26) în măsura în care folosește în mod firesc facultățile duhovnicești, în special mintea sau rațiunea. Pentru Evagrie, mintea constituie centrul duhovnicesc al ființei umane, altarul cel inteligil.
