Scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. Acesta este Barbu Ștefănescu Delavrancea.
S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, a fost descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“ , devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“ .
După cele patru clase primare, Barbu a fost înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“. A învățat cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune au fost evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 – 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 a devenit student la Facultatea de Drept.
După ce a început să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 a publicat primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia.
În 1882, Barbu Delavrancea și-a trecut examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care a publicat-o în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: ”Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu”. Scriitorul și-a semnat operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu a publicat în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a desăvîrși studiile juridice, Delavrancea a publicat în 1885 volumul de nuvele Sultănica.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică l-a reprezentat revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura).
Barbu Ștefănescu Delavrancea a murit la 29 aprilie 1918 la Iași și a fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea”.
Surse:
Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1984
Constantin Cubleșan, Opera literară a lui Delavrancea, București, Editura Minerva, 1982
Al. Săndulescu, Delavrancea, București, Editura Albatros, 1975
