Bartolomeu Valeriu Anania – Detenția | Arhim. Dumitru Cobzaru

de | mart. 17, 2021 | Editorial

„Mai bine să arestăm zece nevinovaţi decât să scăpăm un bandit.”

Vasile Luca

Studiul de faţă evocă unul dintre cele mai intense episoade ale vieţii Arhiepiscopului şi Mitropolitului Bartolomeu: perioada de detenţie. Fiind un spirit eminamente liber, înzestrat cu o verticalitate imposibil de corupt şi un iubitor sincer al idealurilor creştine, Bartolomeu Valeriu Anania a preferat să îndure ororile temnițelor comuniste decât să pactizeze cu un regim ilegal, imoral şi străin de spiritualitatea poporului nostru. A fost, în repetate rânduri, arestat pe nedrept, supus ore în şir la anchete odioase şi nedrepte, a simţit gustul amar al trădării, a suportat bătăi, umilinţe şi privaţiuni, dar, cu toate acestea, a rămas pe mai departe fidel principiilor sale morale, adânc înrădăcinate în sufletul său. A ştiut dintotdeauna că viaţa îl supune pe orice om unui şir de încercări, mai grele sau mai uşoare; depinde însă de fiecare ins în parte ce vrea să proiecteze în eternitate: un grumaz de zimbru sau o cocoaşă de cămilă[2].

Consider că evocarea acestui moment din viaţa mitropolitului Bartolomeu este un demers actual, mai ales în vremurile de astăzi, când moralitatea tinde a se relativiza, iar secularizarea îşi revendică drepturi fără de hotar. Totodată, această rememorare are menirea să pună în lumină faptul că mitropolitul Bartolomeu nu a fost doar un artist al Cuvântului, ci şi un slujitor al Logosului, prin întreaga sa viaţă şi activitate.

Tânărul ierodiacon Bartolomeu Valeriu Anania a fost martorul schimbărilor profunde care aveau să influenţeze viitorul ţării noastre, atât în ceea ce a însemnat relaţiile cu celelalte ţări europene, cât mai ales în sfera vieţii interne. Pe plan internaţional, odată cu ascensiunea Partidului Comunist Român, ţara noastră se va distanţa tot mai mult de puterile occidentale, intrând în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Pe plan intern, începând cu a doua jumătate a anului 1947, românii devin o naţiune captivă, iar marilor personalităţi ale României Mari li se pregăteşte o închisoare mare cât ţara.

Începând cu anul 1948, se întocmesc liste cu foşti miniştri, funcţionari regali şi ofiţeri, care au activat în România începând cu anul 1918 şi până în ziua de 6 martie 1947. Pe aceste liste, dincolo de detalii biografice, se consemnau, în dreptul fiecărui nume, acţiuni sau atitudini considerate duşmănoase, pe baza cărora să fie arestaţi. Partidele istorice sunt scoase în afara legii, iar membrii lor sunt acuzaţi de spionaj, apoi condamnaţi la ani grei de carceră în închisorile comuniste, ce se vor dovedi a fi adevărate maşinării de încercat rezistenţa umană. Alături de oameni cu funcţii de decizie în viaţa României Mari, mai sunt arestaţi studenţi, intelectuali, țărani şi muncitori, precum şi toţi cei care nu împărtăşeau idealurile socialismului biruitor: „mai bine să arestăm zece nevinovaţi decât să scăpăm un bandit”[3], îi răspundea Vasile Luca lui Petru Groza, care se plângea că puşcăriile sunt pline.

Între aceşti „zece nevinovaţi”, s-a numărat şi Valeriu Anania, considerat de autorităţile comuniste, pe fondul atitudinilor sale antisocialiste, drept „unul dintre cei mai periculoşi legionari”[4]. Chiar dacă n-a fost niciodată legionar, Valeriu Anania a fost reţinut, în anul 1941, întâlnindu-se în mod întâmplător pe stradă cu cortegiul funerar al lui Horea Codreanu și urmându-l, din curiozitate, până la cimitir[5]. În ambuscada premeditată de forţele de ordine, au fost arestaţi toți cei care participaseră la înmormântare, dar şi oamenii care se aflau accidental în preajma cimitirului Pătrunjel[6].

După o lună „vecină cu infernul”[7], petrecută la închisoarea de tranzit Malmaison, un soi de manej, în compania unor oameni care nici ei nu ştiau de ce se află acolo, tânărul Valeriu Anania a fost eliberat, ca urmare a unei anchete, care „a rămas fără importanţă şi fără urmări judiciare”[8]. Cu toate acestea, lui Valeriu Anania i s-a întocmit atunci o fişă, în care era calificat drept „legionar”[9] și care-l va însoţi toată viaţa, „implacabilă ca o fatalitate, într’un secol în care individul devine omul-fişă, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentă digitală”[10].

După abia doi ani, în toamna anului 1943, Valeriu Anania, deja călugărit şi hirotonit ierodiacon, în 1942, la Mânăstirea Antim, și transferat, apoi, la Mânăstirea Polovragi, este arestat sub acuzaţia de a fi tăinuit existenţa, în podul mânăstirii, a unor tipărituri cu caracter legionar, precum şi două pistoale. Împreună cu el, au fost duşi în arest şi părinţii Grigore Băbuş și Irineu Bărbărie, de la Antim, precum şi colonelul Demetriu, un apropiat al mânăstirii, căruia îi aparțineau tipăriturile. După o anchetă fulger, formală, părintele Băbuş şi celălalt monah sunt achitaţi, în arest rămânând doar ierodiaconul Bartolomeu – și din cauza fișei întocmite la prima arestare – şi colonelul Demetriu, amândoi primind o sentinţă de şase luni, executată în închisoarea Curții Marțiale de pe strada Negru Vodă.

Ierodiaconul Bartolomeu va reflecta adesea la detenţia de pe Negru Vodă – unde s-a bucurat de tratament preferenţial[11], alături de colonelul Demetriu –, mai ales în momentele de grea carceră în fortăreaţa Aiudului. Cum comandantul închisorii de pe Negru Vodă, maiorul Panaitescu, era credincios, a făcut să fie cu putință o slujbă de Crăciun, cu o predică de zile mari a diaconului Bartolomeu, precum și sfinţirea celulelor de Bobotează, dar şi o baie caldă săptămânală, alături de ceilalţi ofiţeri, undeva în oraş. În mod cert, aflându-se despre acest tratament privilegiat, cei doi colegi de celulă au fost transferați în infernul de la Jilava şi, apoi, în lagărul de legionari de la Târgu Jiu. Valeriu Anania descrie subpământeana Jilava astfel:

„Jilava a fost întotdeauna și pentru toți o închisoare fioroasă, dar la vremea aceea era și dezgustătoare. Celulele […] mișunau de o mulțime de hoți, borfași, spărgători, dezertori, tot felul de golani zdrențuroși, murdari și plini de păduchi, cu dinții căzuți și rânjete știrbe, printre care «politicii» erau o cantitate infimă. Toată această faună era dominată de legea junglei și nu era chip să te aperi decât șezând mai toată vremea în propria ta celulă. […] Ajunseseră pușcăriașii în așa hal de înfometare încât se rugau de gărzile de deasupra să le arunce câte un smoc de iarbă…”[12]

La 4 aprilie 1944, tânărul Valeriu Anania era pus în libertate, o libertate de doar șaptesprezece ani, care va fi spulberată de detenţia de la Aiud.

La sfârşitul anilor ’50, nu se mai făceau arestări în masă, puşcăriile fiind deja pline de deţinuţi politici mai vechi, iar unii dintre ei începeau să fie eliberaţi, cu toţii căutându-şi cât mai grabnic reintegrarea în viaţa culturală şi socială. Cu toate aceste relaxări, intervenite mai ales după moartea lui Stalin (1953), Securitatea îşi continuă acţiunile de supraveghere şi control al populaţiei civile, operând arestări sau deportări după bunul plac, toate acestea cu largul sprijin al justiţiei civile, dar şi al tribunalelor militare.

Fişele de urmărire şi notele consemnate în dosare sunt o dovadă clară a faptului că oricine era supravegheat şi că oamenii Securităţii fabricau învinuiri, acolo unde acestea nu existau. Astfel, din Mandatul de executare a Pedepsei nr. 886 din 01 septembrie 1959, aflăm despre ierodiaconul Bartolomeu că:

„după anul 1958, şi-a reluat activitatea legionară, ducând o serie întreagă de acţiuni pe tărâm legionar sub egida vechii organizaţii legionare, a ajutat pe vechii membri legionari cu alimente, bani etc., întreținând cu aceştia discuţii ostile regimului democrat popular şi a ridicat în slavă organizaţia legionară pe care o vedea ajunsă la putere după schimbarea regimului democrat popular…”[13]

Pe baza acestor acuzaţii, în data de 13 iunie 1958, Ministerul Afacerilor Interne din Bucureşti, prin locotenentul-major Mihăilescu Gheorghe, anchetator penal de securitate, emite ordonanţa de reţinere pe numele Anania Valeriu (Vartolomeu), sub învinuirea de „instigare contra ordinei sociale”[14]. În acest sens, s-a dispus „reţinerea pe timp de 24 de ore şi depunerea în arestul M.A.I., cu începere de la data de 14 iunie 1958 orele… până la data de 15 iunie 1958, orele…”[15]

După doar o zi, locotenentul-major Preda Dumitru dispune reţinerea „pe timp de 60 de zile, adică de la data 14 iunie 1958 până la data de 13 august 1958”[16]. În mandatul de arestare, Anania Valeriu este acuzat şi de faptul că a constituit o organizaţie la Mânăstirea Viforâta, grup ce nutrea atitudini total ostile regimului. În acest sens, ofiţerul de securitate consemnează: „legionarul Anania Valeriu […], la adăpostul funcţiei de călugăr-diacon ce o deţinea în cadrul patriarhiei, se deplasa cu regularitate la mînăstirea Viforîta, unde […] a purtat discuţii legionare şi duşmănoase la adresa regimului”[17].

În acelaşi document, se precizează că, în anii 1954 – 1955, a organizat şedinţe cu călugăriţele de încredere ale mânăstirii, cărora le-a făcut educaţie legionară în vederea folosirii şi organizării acestora în acţiuni îndreptate împotriva Republicii Populare Române[18]. Mai mult decât atât, anchetatorii de securitate îl învinuiau pe Valeriu Anania că a încercat să atragă tot mai mulţi aderenţi la mişcarea legionară şi că le-a cerut maicilor de la Viforâta să adune bani pentru a sprijini material elementele legionare. Apoi, se specifica acuzația că, în desele sale predici de la Viforâta sau de la alte biserici şi mânăstiri, învinuitul Anania Valeriu, în mod ostentativ, strecura idei legionare şi-şi exprima adesea speranţa în schimbarea regimului comunist[19]. Anchetatorii consemnau şi faptul că, în aceste predici, diaconul Bartolomeu inducea oamenilor simpli ideea că Biserica este persecutată de stat şi că singura rezolvare a acestei situaţii ar fi întărirea cercurilor legionare[20].

Primele interogatorii la care ierodiaconul Bartolomeu este supus, la Uranus, o veche cazarmă transformată de Securitate în închisoare, sunt semnate de locotenentul-major Dumitru Preda, ofiţer de securitate, care îşi centra, aşa cum am arătat mai sus, toate întrebările în jurul chestiunilor legionare şi a Frăţiilor de Cruce[21].

La anchetele de interogator, începând cu ziua de 19 iunie 1958[22], locotenentul-major Dumitru Preda este înlocuit de maiorul Aramă Ion, „ofiţer blond, cu ochi albaştri, al cărui chip nu era de natură să inspire spaimă”[23]. Şi, chiar dacă era un anchetator penal de securitate,

„ofiţerul acela superb [] era un om de cultură, şi încă vastă. Se mişca uşor în filosofie – de la presocratici până la existenţialism – , în literatură – de la Homer până la Sartre şi Eugène Ionesco –, în politică – unde eu mă pricepeam mai puţin. Se părea a fi cunoscut limbile franceză, germană şi rusă, oricum, filologia comparată nu-i era ceva străin; se dovedea la curent, cel puţin în mare, cu ştiinţele exacte, dar el pretindea (ca mai toţi anchetatorii, de altfel) că are la bază studii de Drept şi că adevărata lui specialitate e aceea de jurist […]”[24].

În galeria anchetatorilor, maiorul Ion Aramă este de departe, după însăşi mărturia ierodiaconului Bartolomeu, cel mai cult[25], cel mai sincer[26] şi cel mai bine intenţionat[27].

Din 25 iunie 1958[28], anchetatorul penal de Securitate Aramă se va retrage[29], locul său fiind luat, începând cu 18 august, de locotenentul-major König Adrian, un om „fără multă cultură […], inteligent şi extrem de mobil în acţiuni”[30]. În fapt, acesta a fost anchetatorul principal al părintelui Anania, care încerca să smulgă cu orice preţ de la tânărul ierodiacon o declaraţie incriminatoare; iar cea mai preţioasă era aceea de legionar. După mai multe înfăţişări, în timpul cărora s-a dovedit că anchetatorul König ştia cu lux de amănunte chestiuni legate de vizitele lui Radu Gyr, de cadourile pe care acesta le primea de la patriarhul Justinian şi de la părintele Bartolomeu sau ce mâncase poetul în casa lui Valeriu Anania[31], acuzatul a ajuns la o concluzie certă: adevărata ţintă a acestor anchete (şi a arestărilor ulterioare ale părinţilor Sofian Boghiu, Grigore Băbuş şi alţii), era, de fapt, patriarhul Justinian. De altfel, acest lucru i-a fost pe deplin lămurit părintelui Bartolomeu în două momente ale anchetei: mai întâi, atunci când a fost anchetat de însuşi ministrul de interne, temutul Alexandru Drăghici, care a spus limpede că pe el nu-l interesează să vorbească despre portari sau bibliotecari, ci el ţinteşte „mai sus!”[32]; apoi, când, la o anchetă, Valeriu Anania a fost aspru bătut[33] de bătăuşii Securităţii şi întrebat obsedant ce ştie despre afacerile patriarhului şi despre conturile lui la băncile din Europa Apuseană.

Ca urmare a acestor interogatorii, dar şi pe baza mărturiilor a sute de oameni, între care se regăseau și „nume scumpe”[34], s-a alcătuit un dosar de 1.250 de pagini, care urma să fie judecat la Tribunalul Militar de la Ploieşti, loc ales deloc întâmplător, de vreme ce Mânăstirea Viforâta era sub jurisdicţia Securităţii din regiunea Ploieşti.

Astfel, pe baza acuzaţiei de a fi constituit grupuri contrarevoluţionare la Mânăstirea Viforâta, ce au ca scop subminarea regimului, starea învinuitului Valeriu Anania şi a celorlalţi citaţi în dosar (între care merită amintite maica Veniamina, fosta stareţă a Mânăstirii Viforâta, şi maica Olimpiada, de la aceeaşi mânăstire) se califică drept: „crimă de uneltire contra ordinei sociale p.p. de art. 209 pct. I C.P.-”[35], în cauză dispunându-se „trimiterea în judecata Tribunalului Militar Bucureşti în stare de arest”[36].

Procesul de judecată a avut loc în ziua de 9 mai 1959, la garnizoana „Ploeşti”, din completul de judecată făcând parte: „Căpitan de Justiţie Sitaru Valeriu, preşedinte; Maior Apostol Ion, asesor popular; Căpitan Vărzaru Dumitru, asesor popular; Căpitan de justiţie Avram Gheorghe; Nicolaescu Daniel, secretar”[37].

Completul de judecată s-a întrunit în şedinţă publică pentru a judeca pe Anania Valeriu – Vartolomeu şi pe alţi optsprezece acuzaţi, între care maica Veniamina, fostă stareţă la Viforâta şi devenită între timp stareţa Mânăstirii Ţigăneşti. Fiecare dintre cei nouăsprezece acuzaţi a primit asistenţă juridică din partea statului, prin urmare, fiecare învinuit a fost reprezentat de un avocat, pentru acuzatul Valeriu Anania fiind desemnat avocatul Nistor Vasile[38]. În mod previzibil, avocatul apărării, Nistor Vasile, afirmă în plenul şedinţei că:

„Anania Valeriu-Vartolomeu […] întruneşte elementele constitutive ale crimei de uneltire contra ordinii sociale […], că în consecinţă el trebuie să răspundă, însă să se aibă în vedere dozarea pedepsei […], este un element tânăr ce se poate reeduca, şi în raport cu acest lucru să i se stabilească o pedeapsă justă şi educativă.”[39]

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi acuzaţi, avocaţii apărării au formulat enunţuri aproape identice, pledând pentru pedepse juste şi educative.

După ce s-au susţinut apărările pentru fiecare acuzat, completul de judecată s-a retras în camera de consiliu, „spre a delibera asupra culpabilităţii şi aplicaţiunii pedepselor”[40]. După deliberare, „Tribunalul, în numele poporului, hotărăşte cu unanimitate de voturi”[41], condamnarea lui „Anania Valerian Vartolomeu”

„la 25 (douăzeci şi cinci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Îi comută detenţia preventivă de la 13 iunie 1958, îl obligă la 1000 (una mie) lei cheltuieli de judecată. În baza art. 25 pct. 6 al. 1 c.p. i se aplică confiscarea to[42]

Continuarea lipseşte din document, însă e uşor de intuit că sentinţa prevedea şi confiscarea totală a bunurilor acuzatului. Şi, pentru ca orice urmă de îndoială să fie risipită, găsim condamnarea completă în Deciziunea nr. 2180, de la ședinţa publică din 25 august 1959, când are loc un recurs. Acolo, completul de judecată îl condamnă pe „Anania Valerian Vartolomeu la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, cu 1000 lei cheltueli de judecată, confiscarea totală a averii personale şi computarea prevenţiei de la 13 iunie 1958, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale p.p. de art. 209 pct.1 C.P.”[43]

În mandatul de arestare numărul 886/59, care poartă numărul hotărârii judecătoreşti 439/59, emisă de Tribunalul Militar Bucureşti, este specificată data începerii pedepsei, 13 iunie 1958, şi data expirării pedepsei, 6 iunie 1983. 25 de ani de muncă silnică. Va fi întemnițat, provizoriu, la Securitate[44], Jilava și Pitești, și, definitiv, la Aiud.

„Din nou, pe brânci, nella città dolente

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, în peisajul concentraţional românesc, fortăreaţa de la Aiud era de departe închisoarea cea mai mare, locul unde au fost închişi intelectualii şi ofiţerii guvernului Antonescu, dar mai ales legionarii, consideraţi de colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii, drept

„categoria […] cea mai periculoasă […], care, sub pretextul renunţării la activitatea legionară, susţin că nu pot renunţa la practicile şi credinţa creştină. Unii dintre aceştia au făcut declaraţii că se supun ordinelor şi legilor de stat, că nu vor mai face politică, iar despre activitatea legionară declară că este depăşită, însă ei, fiind creştini, cred în Dumnezeu, dar numai pentru ei, şi că nu vor exercita nicio influenţă asupra altor legionari. […] Grupul acesta este cel mai numeros.”[45]

În ciuda tuturor ororilor temniței comuniste, pentru Valeriu Anania – scriitorul, Aiudul a reprezentat o perioadă prolifică[46], în care şi-a „scris pe creier”[47], fixând în memorie, iar mai apoi, pe nişte caiete obținute foarte anevoios, două piese de teatru: Steaua Zimbrului, lucrată parţial şi înainte de detenţie, şi Meşterul Manole, precum și mai multe poezii, însumând aproape douăsprezece mii de versuri:

„Când mă gândesc la Aiud, mă gândesc la aceste două piese. Munca aceasta – și mai ales conștiința creației – mi-au menținut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care nu mulți se bucurau. Acest univers interior al meu m’a făcut să îndur cu numai jumătate de suferință toate privațiunile și promiscuitatea vieții de pușcărie: foamea, frigul, oboseala, murdăria, praful, spaima, perchezițiile, umilințele de tot felul, turnătoriile, nervii camarazilor de celulă.”[48]

Aiudul i-a prilejuit şi întâlnirea cu unele dintre cele mai mari personalităţi duhovniceşti şi culturale ale vremii: părintele Arsenie Papacioc, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, doctorii Gheorghe Sârbulescu şi Aurel Marin, dar şi cu fratele său, Mitică, închis în acelaşi penitenciar, dar într-o altă secţie. Întâlnirea celor doi frați, demnă de o capodoperă cinematografică, s-a petrecut în curtea închisorii, unde tânărul ierodiacon află că i-a murit mama[49]. Mai târziu, avea să afle, de la sora sa, că ea și fratele Mitică au avut grijă ca mama lor să ştie că fiul Valeriu este trimis de patriarhul însuşi într-o delegaţie în străinătate, unde va zăbovi mai mulţi ani, şi că cenzura obişnuieşte să oprească scrisorile ce vin de peste hotare. În ciuda acestor încredințări, bătrâna şi bolnava mamă a aflat că fiul ei este în închisoare: „Aşadar Valerică e închis?!”[50] De atunci şi până în ceasul săvârşirii ei din lumea aceasta, n-a mai rostit niciun cuvânt[51].

După modelul de la Piteşti, s-a încercat un program de reeducare şi la Aiud, însă la un nivel mult mai scăzut, acţiune la care, spre dezamăgirea ierodiaconului Bartolomeu, aderase şi părintele Daniil Sandu Tudor. Alături de acest mare cărturar, ierodiaconul Bartolomeu menţionează şi cazul unui preot din Moldova, care, înainte de eliberare, s-a dezis de preoţie. Cu aceste excepţii, reeducarea de la Aiud a fost mai degrabă o acţiune care nu şi-a împlinit scopul, fiind aspru combătută de părintele Bartolomeu chiar din interiorul zidurilor închisorii.

Ziua de 1 august 1964, graţie Decretului 411/964 al Consiliului de Stat şi al Republicii Populare Române, va aduce eliberarea părintelui Bartolomeu şi a altor între o mie și o mie cinci sute de deţinuţi, câți mai rămăseseră în viață la Aiud.

Peste aproape treizeci de ani, părintele Bartolomeu Anania avea să se întoarcă la puşcăria în care petrecuse mai bine de patru ani şi pe care n-o văzuse niciodată decât din interior, de data aceasta, nu ca deţinut politic, ci în calitate de arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Poarta pe care, oarecând, intrase ca un pușcăriaș cu lanţuri la picioare, se deschidea acum pentru a-l primi pe arhiereul lui Hristos, îmbrăcat în mantie şi cu mitră pe cap. În locul insultelor şi sudalmelor de atunci, acum, lumea întreagă îl primea cu cântarea: „Pe Stăpânul şi Arhiereul nostru, Doamne, îl păzeşte întru mulţi ani!”

 

 

 

Concluzii

 

Evocarea anilor de detenţie petrecuţi de ierodiaconul Bartolomeu în închisorile comuniste se dovedeşte a fi o piatră de încercare pentru orice cercetător ce se încumetă să aştearnă pe hârtie câteva rânduri referitoare la acest subiect. Întâi de toate, pentru că mitropolitul Bartolomeu însuşi a refuzat, în repetate rânduri, să vorbească despre această perioadă a vieţii sale: în primul rând, dintr-o nobleţe sufletească de la care n-a abdicat niciodată; în al doilea rând, fiindcă a vrut, poate, să nu-şi încalce declaraţia făcută la 1 august 1964, în momentul eliberării[52]. Singurele izvoare, nemijlocite, pe care le avem la îndemână sunt Memoriile mitropolitului Bartolomeu, la care am făcut referire de mai multe ori şi fără de care un astfel de demers ar fi de neconceput. De asemenea, o altă sursă autentică, deosebit de importantă, o reprezintă documentele înregistrate în arhiva Securităţii, care însă vorbesc doar despre anchetele făcute de ofiţerii de urmărire penală şi nu despre viaţa din închisoare ori trăirile celui întemnițat.

Cred cu convingere că viaţa şi personalitatea mitropolitului Bartolomeu, lămurită în topitoarea temnițelor comuniste, este oricând un model de referinţă pentru toţi cei care vor să trăiască în împăcare cu Dumnezeu, cu semenii şi cu propriul sine.


Bibliografie

ANANIA, Valeriu, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2011.

ANANIA, Valeriu, Procesele verbale de interogator (iunie 1958 – mai 1959). Ediție critică și prefaţă de Aurel Sasu. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017.

BENEA, Grigorie, INEOAN, Andreea, OPRIŞ, Andreea, PETCU, Adrian Nicolae, SAS, Dorin, URSU, Dragoş, Preoţi din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului în temniţele comuniste, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2017.

CIUCEANU, Radu, LUNGU, Corneliu Mihail (coord.), CONSTANTINIU, Florin (responsabil volum), CATALAN, Sever, Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944 – 26 martie 1945, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003.

COBZARU, Arhim. Dumitru, Bătrânul cărturar și tânărul mitropolit: Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2020.

URSU, Dragoş, Misticism şi reeducare. Avataruri ale confruntării dintre deţinuţi şi regim, în cadrul reeducării de la Aiud, în Caietele CNSAS, anul VIII, nr.2 (16)/2015, Editura CNSAS, Bucureşti, 2017, p. 217-240.

*** Deciziunea nr. 2180, Şedinţa Publică de la 25 august 1959, Republica Populară Română, Tribunalul Militar al Regiunei a II-a, MI, dos. nr. 2239/59.

*** Declaraţie, 01.08.1964, Formaţiunea 0622, Aiud.

*** Mandat de arestare nr. 19/A, din 14 iunie 1958, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia de Anchete Penale.

*** Mandat de arestare nr. 19/A, din iunie 1958.

*** Mandatul de executare a Pedepsei nr. 886 din 01 septembrie 1959, în Dosarul nr. 452/1959.

*** Ordonanţa de reţinere, din 13 iunie 1958, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia de Anchete Penale Bucureşti.

*** Sentinţa nr. 493, din 09 mai 1959, Tribunalul Militar Bucureşti, Dosar nr. 452/59.


[1] Exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului.

[2] Vezi Arhim. Dumitru Cobzaru, Bătrânul cărturar și tânărul mitropolit: Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2020, p. 78.

[3] Radu Ciuceanu, Corneliu Mihail Lungu (coord.), Florin Constantiniu (responsabil volum), Sever Catalan, Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944-26 martie 1945, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003, p. 346.

[4] Grigorie Benea, Andreea Ineoan, Andreea Opriș, Adrian Nicolae Petcu, Dorin Sas, Dragoș Ursu, Preoţi din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului în temniţele comuniste, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2017, p. 94.

[5] Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 36. Despre această întâmplare fatală, Valeriu Anania scrie: „întâlnirea mea cu acel cortegiu funerar avea să fie începutul unui lung șir de întâmplări și suferințe, într’un secol al statului polițist, când o simplă fișă de cazier îți pune pe frunte un stigmat de care nu vei putea să scapi toată viața.” Cf. Ibidem, p. 18.

[6] Ibidem, p. 38.

[7] Ibidem. Valeriu Anania descrie „infernul” de la Malmaison astfel: „Viața noastră în manej era vecină cu infernul. Las la o parte bucata de mămăligă săracă și gamela cu foloștină, și n’aș da deosebită importanță nici mitralierei care ne țintea zi și noapte. Lupta noastră era alta, grea, înverșunată: ziua cu muștele și noaptea cu puricii. Erau purici de cal, mari cum n’am mai văzut și n’am mai simțit în viața mea, răsăriți, odată cu noaptea, cu miile și miile, din pământul amestecat cu balegă […]. Extrem de agresivi și cu mușcături grozave, în numai două zile îmi umpluseră de sânge gleznele, încheietura mâinii și gâtul. Era peste putință ca în timpul nopții să poți dormi un minut […]. Atunci veneau muștele, mari, numeroase și tot atât de agresive.” Cf. Ibidem, pp. 38-39.

[8] Ibidem, p. 40.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Maiorului Panaitescu, comandantul închisorii Curții Marțiale de pe Negru Vodă, scrie Valeriu Anania, i se păruse „nedrept, ca eu, doar complice într’o infracțiune, să am un regim mai aspru decât infractorul însuși”. Argument la care se adaugă faptul că „nu făcusem obstrucție justiției și mă predasem de bună voie”. Cf. Ibidem, pp. 66-67.

[12] Ibidem, pp. 71-72.

[13] Mandatul de executare a Pedepsei nr. 886 din 01 septembrie 1959, în Dosarul nr. 452/1959.

[14] Ordonanţa de reţinere, din 13 iunie 1958, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia de Anchete Penale Bucureşti, p. 5.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 6.

[17] Mandat de arestare nr.19/A, din 14 iunie 1958, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia de Anchete Penale, p. 3.

[18] Ibidem, p. 6.

[19] Ibidem, p. 4.

[20] Ibidem, p. 6.

[21] Valeriu Anania, Procesele verbale de interogator (iunie 1958 – mai 1959). Ediție critică și prefață de Aurel Sasu. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, pp. 18-19.

[22] Ibidem, p. 20.

[23] Valeriu Anania, Memorii, ed. cit., p. 261.

[24] Ibidem, pp. 262-263.

[25] În cadrul unei anchete, maiorul Aramă îi spunea ierodiaconului Bartolomeu: „Toată noaptea ţi-am citit Mioriţa […]. Ascultă la mine: dacă apucai să ţi-o publici cu un an mai înainte, acum n’ai fi aici. Peste alte câteva zile: – Presupunând, prin absurd, că ţi s’ar da drumul acasă şi ai apuca să publici numai două-trei cărţi ca Mioriţa, noi nu te mai putem aresta decât în cazul extrem că ai face complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuşi, sensibili la actele de cultură autentică produse în timpul nostru.” Cf. Ibidem, p. 263.

[26] Într-o altă sedinţă de anchetă, maiorul Aramă îi dezvăluie: „Lucrul meu cu dumneata e pe sfârşite […], e vremea să mă întorc la treburile mele. Nu ştiu pe mâna cui ai să încapi de acum înainte, dar te informez că pe aici te urăsc toți și zile bune n’o să ai”. Cf. Ibidem, p. 264.

[27] Maiorul Aramă îl asigură pe învinuit: „mă gândesc la manuscrisele dumitale. Nu au în ele nimic care să te incrimineze. De obicei, asemenea materiale, care nu interesează tribunalul, se ard. Asta e soarta lor, oamenii de pe aici nu se pricep şi nu-i interesează. În curând te voi chema să le inventariezi, să faci o listă pe care o voi semna şi eu, și să laşi o declaraţie prin care vei hotărî singur unde să ţi se trimită: familiei sau undeva la Academie. Fii sigur că vor ajunge.” Cf. Ibidem.

[28] Valeriu Anania, Procesele verbale de interogator…, ed. cit., p. 45.

[29] Maiorului Ion Aramă îi revine meritul a fi salvat din negura pierzării o bună parte a operei scriitorului Valeriu Anania. Graţie intervenţiei sale, opere de dimensiuni homerice, precum Mioriţa, dar şi altele au fost salvate şi apoi publicate. Tot lui îi revine meritul de a fi trecut cu vederea o poezie din acele manuscrise, scrisă de Valeriu Anania şi închinată memoriei lui Moţa şi Marin, eroi legionari, ucişi în războiul civil din Spania: „Am încremenit. Să-i fi scăpat maiorului? Să fi văzut-o şi într’adins să nu o fi consemnat în anchetă? Era atât de sigur că aceste manuscrise trec numai prin mâna (sau pe sub ochii) lui? Adevărul nu l-am ştiut niciodată, numai Dumnezeu îl ştie, El, Care cunoaşte inimile oamenilor. Am pus caietul printre celelalte, am iscălit inventarul şi am dat o declaraţie cu dorinţa ca materialele să-i fie predate cumnatei mele, Renate Anania […]. Maiorul a înfundat totul în unul din rucsacurile mele […], l-a legat bine şi l-a vârât într’un dulap. Peste şase ani, când m-am întors acasă, aveam să-mi găsesc toate manuscrisele, fără nici o ştirbire.” Cf. Valeriu Anania, Memorii, ed. cit., p. 264. Acest om a lăsat în inima mitropolitului Bartolomeu o imagine atât de plăcută, încât, peste ani, mitropolitul scria: „Pe maiorul Aramă Ion nu l-am mai văzut de atunci. Dar dacă ar fi să-l mai întâlnesc vreodată, i-aş strânge mâna cu maximă sinceritate şi afecţiune.” Cf. Ibidem.

[30] Ibidem, p. 266.

[31] Valeriu Anania, Procesele verbale de interogator…, ed. cit., pp. 145-152; 161-163; 164-169.

[32] Valeriu Anania, Memorii, ed. cit., p. 276.

[33] Iată cum descrie finalul acelei bătăi cumplite, când, atârnat cu capul în jos și deja după lovituri nenumărate peste tălpi din cauza cărora leșinase de durere de mai multe ori: „O ploaie de lovituri, din amândouă părțile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s’a năpustit pe tălpile mele. Atunci am început să urlu, și-mi era rușine de mine, și nu voiam să urlu, și urlam îngrozitor […]. Atunci mi-au pus pantofii în picioarele deja tumefiate, au luat răngi grele de fier și m’au lovit cu ele peste tălpile pantofilor, și durerea de acum era mai mult mai cumplită decât cele dinainte: când îmi izbeau călcâiele simțeam lovitura în cap, scursă prin șira spinării, și ostenisem urlând și-mi ziceam că mor.” Cf. Ibidem, pp. 278-279.

[34] Ibidem, p. 284.

[35] Mandat de arestare nr. 19/A, din 14 iunie 1958, p. 21.

[36] Ibidem, p. 22.

[37] Ibidem, p. 28.

[38] Sentinţa nr. 493, din 09 mai 1959, Tribunalul Militar Bucureşti, Dosar nr. 452/59. p. 4.

[39] Ibidem, p. 9.

[40] Ibidem, p.13.

[41] Ibidem, p. 43.

[42] Ibidem.

[43] Deciziunea nr. 2180, Şedinţa Publică de la 25 august 1959, Republica Populară Română, Tribunalul Militar al Regiunei a II-a, MI, dos. nr. 2239/59,  p. 3.

[44] Valeriu Anania avea să puncteze despre Uranus, arena de anchete a Securității: „Prezența ochiului mi s’a părut una din cele mai teribile torturi ale vieții de închisoare comunistă; el te urmărește chiar și atunci când nu se arată, te pătrunde, te furnică, îți citește fața, gesturile și gândurile, îți numără bătăile inimii.” Cf. Memorii, ed. cit., p. 255.

[45] Dragoș Ursu, Misticism şi reeducare. Avataruri ale confruntării dintre deţinuţi şi regim, în cadrul reeducării de la Aiud, în Caietele CNSAS, anul VIII, nr. 2 (16)/2015, Editura CNSAS, Bucureşti, 2017, pp. 217-240.

[46] Creația literară a însemnat pentru Valeriu Anania o formă de „sustragere” de la suferința anchetelor și a perioadei de detenție: „Am lucrat astfel cu regularitate și îndărătnicie, zi de zi, vreme de șase ani, oriunde m’am aflat, și am ieșit din închisoare purtând în memorie două piese de teatru complete și o mulțime de poezii, totalizând aproape douăsprezece mii de versuri. Din clipa în care am simțit că pot lucra, viața de pușcărie m’a interesat doar pe jumătate, poate nici atât; trăiam în universul meu interior, creșteam și mă împlineam cu fiecare vers; anchetatorii și gardienii mei mă credeau torturat de întrebări și incertitudini, în timp ce eu trăiam bucuriile inefabile ale creației.” Cf. Memorii, ed. cit., pp. 265-266.

[47] Ibidem, p. 265.

[48] Ibidem, p. 331.

[49] Ibidem, p. 332.

[50] Ibidem, p. 333.

[51] Ibidem.

[52] La eliberarea din închisoare, părintele Bartolomeu este obligat de administraţia penitenciarului Aiud să semneze o declaraţie, prin care se angajează că nu va divulga nimănui nimic din cele ce a văzut şi a auzit în perioada detenţiei: „Subsemnatul Anania V. Valeriu, domiciliat în com. Bucureşti, raion 30 decembrie, reg. – str. General Cernat, nr. 18. La punerea mea în libertate din penit. Aiud, am luat la cunoştinţă faptul că nu am voie să divulg nimic din cele văzute şi auzite de mine în legătură cu locul de deţinere pe unde am trecut şi nici despre deţinuţii rămaşi în locurile de deţinere. Deasemeni nu voi comunica nimic scris sau verbal rudelor sau altor persoane despre deţinuţii rămaşi în locurile de deţinere. În cazul că nu voi respecta cele arătate mai sus, am luat la cunoştinţă faptul că sunt pasibil a suporta rigorile legilor R.P.R.” Cf. Declaraţie, 01.08.1964, Formaţiunea 0622, Aiud.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/dcobzaru/" target="_self">Arhim. Dumitru Cobzaru</a>

Arhim. Dumitru Cobzaru

Exarhul Mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului

Ultimele articole

„Averea” și poruncile

„Averea” și poruncile

Text și context Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelica de astăzi debutează cu o parabolă. Hristos  vorbește despre dreptatea divină. Se folosește de un exemplu care-i permite, pe baza contrastului, să arate ce diferență este între logica și justiția divină și...

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Unul dintre aspectele vieții religioase creștine este devenirea omului după trăsăturile naturii sale. Acest demers presupune învățarea și educarea sa progresivă, în mai multe etape, conform dezvoltării specifice firii sale. Dintru început relația omului cu Dumnezeu...

Intrarea noastră în Biserică

Intrarea noastră în Biserică

Nu, acesta nu e un eseu despre urgenţa instituţionalizării educaţiei încă de la vârste fragede, în care nu cred, și nici despre educaţia extrainstituţională sau libertatea părinţilor în alegerile pentru cei mici. Acesta e un text despre recunoștinţă. Pe 21 noiembrie...

Ospitalitatea sufletească și cea trupească

Ospitalitatea sufletească și cea trupească

Aspecte introductive Hristos ni se prezintă astăzi în ipostaza de oaspete. După ce învață poporul, caută căldura și primirea amicală a lui Lazăr. Va poposi de mai multe ori la acesta în decursul complexelor Lui peripluri propovăduitoare. Se simțea de bună seamă bine...

Mai multe din Editorial
Lucrarea Sfântului Moise Arapul în Arhiepiscopia Clujului

Lucrarea Sfântului Moise Arapul în Arhiepiscopia Clujului

Sfântul Moise Etiopianul, un personaj controversat al vremurilor sale „Omul credincios trebuie să fie un model de urmat pentru ceilalţi oameni. E bine în viaţă să zideşti o biserică, să faci o casă, să scrii o carte, să înalţi rugăciuni pentru cei bolnavi şi necăjiţi,...

Moştenirea Mitropolitului Bartolomeu | Arhim. Dumitru Cobzaru

Moştenirea Mitropolitului Bartolomeu | Arhim. Dumitru Cobzaru

Aproape că nu există om care să nu modifice într-o oarecare măsură locul în care îşi trăieşte anii vieţii sale, lăsând în urmă felurite realizări sau doar simple dorinţe şi aspiraţii de mai bine. Dar, între aceştia, la vreme rânduită, apar personalităţi care îşi pun...