Cred că în fiecare familie există persoane vulnerabile, iar aici mă refer în speță la bătrâni, care au la fel de multă nevoie de atenție, de mângâiere sufletească și de ajutor efectiv, ca oricare vârstnic din țările cu politici extrem de aplecate asupra problemelor senectuții.
Că exportăm din plin forță de muncă și resurse, a devenit deja un fapt de tristă tradiție. Însă, când o faci și cu sentimentele și atitudinile oamenilor care, cel puțin teoretic, țin la rădăcinile lor, devine un stigmat greu de trecut cu vederea.
De ce statul român nu își corectează registrul de politici sociale, deși este limpede că cel actual conduce vertiginous către falimentul moral și implicit către cel economic? Iar în aceste condiții, de ce aș avea eu încredere că statul este sprijinul meu la tinerețe, dacă-și ignoră atât nou-născuții cât și bunicii?
