Binele pe care-l putem face și nu îl facem

de Editorial

Binele pe care putem să-l facem și nu îl facem e ceva mai grav decât orice slăbiciune de moment a firii noastre.

Mi-a rămas în minte fraza asta rostită de directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, pr. Bogdan CHIOREAN, în momentul în care se referea la intenția, mereu amânată, de a înființa la Cluj un centru în care să poată fi îngrijiți și copiii bolnavi de cancer, aflați în fază foarte avansată de boală.

„… Ne sună cineva și ne spune: «Avem un băiat de 13 ani în stare terminală, vă rugăm, dacă puteți, să-l primiți», și-i spun că nu putem, pentru că nu avem voie să primim decât pacienți majori”.

Cumplit!

De aceea, interviul de astăzi cu pr. Bogdan Chiorean cred că poate fi și o invitație, pentru oricare dintre noi, de a face bine. Nu doar azi, nu doar mâine, ci de fiecare dată când avem ocazia. Iar acel centru de îngrijiri paliative pentru copii, pe care și-l dorește părintele (și nu doar el!), ar putea fi doar un început!


– Ce s-a întâmplat la Centrul de Îngrijiri Paliative în 2019, câți pacienți ați avut internați până acum, de ce vârste…?

– Până la mijlocul lui decembrie am avut internați 660 de pacienți. Categoriile de vârstă au variat foarte tare, între 26 de ani și 98 de ani. Rămâne, însă, pentru noi, în continuare, acea problemă pe care am tot discutat-o: imposibilitatea de a asista pacienți minori. Sigur că 26 de ani este o vârstă tânără, dar când ne sună cineva și ne spune: „Avem un băiat de 13 ani în stare terminală, vă rugăm, dacă puteți, să-l primiți”, și-i spun că nu putem, pentru că nu avem voie să primim decât pacienți majori, credeți-mă că simți așa, un vid sufletesc, o frustrare și cumva și o stare de vină, că trebuiau urgentate puțin lucrurile în privința asta.

– Înțeleg că v-a rămas în intenție înființarea unui centru de îngrijiri paliative și pentru copii.

– Sigur! Ar putea spune cineva: „Ei bine, n-au sunat decât vreo trei sau patru, pentru pacienți minori!”. N-au sunat pentru că li s-a spus de la alte clinici că nu primim pacienți minori, nu că n-ar fi nevoie foarte mare! E foarte mare nevoia! Și mă gândesc de multe ori că păcatele pe care le facem nu-s numai comisive, ci și omisive. Binele pe care putem să îl facem și nu îl facem e ceva mai grav decât orice slăbiciune de moment a firii noastre, care-i căzută, și așa.

Centrul acesta de îngrijiri pentru copii, să știți că nu-i numai la stadiul de idee, ci chiar am vorbit cu un arhitect care s-a oferit să facă pro bono tot proiectul, și chiar a avut și un prim plan, pe care să-l discutăm cu Direcția de Sănătate Publică, în vederea restructurării, Spun restructurare deoarece și pentru noi e o activitate nouă și total diferită de ceea ce presupune un centru de îngrijiri paliative pentru adulți. Pentru copii trebuie o sală de stimulare neurosenzorială, o sală de kinetoterapie, o sală de clasă în care ei să își continue studiile, fiindcă trebuie să încercăm, cu tot dinadinsul, să ne ferim de cârtirea asta, care nu știu de unde provine, că acei copii, „dacă sunt într-un stadiu avansat de boală, de ce să îi mai școlarizezi…?” Copiii aceștia au nevoie să fie prețuiți și valorizați.

– Cred că știți de proiectul „Voluntari pentru Educație”, inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Cluj și derulat, cu profesori clujeni, la Institutul Oncologic.

– E un lucru extraordinar ceea ce fac acești oameni. Cred că în activitatea lor se concluzionează toată credința noastră creștină, aceea de a prețui fiecare om, indiferent de etnie, de statut social, de stare de sănătate…

– Și de a-l trata ca om viu, atâta vreme cât este viu, nu de a-l „îngropa” înainte să moară. Unde anume v-ați propus să deschideți acest centru pentru copii?

–  Tot aici, în curtea actualului Centru de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”. M-am  gândit să fie aici pentru că ar fi foarte ușor, în sensul că, dacă ar exista o comunicare între clădirea deja existentă și cealaltă, pe care urmează să o construim, automat am putea să folosim aceeași bucătărie, aceeași farmacie, câteva dintre încăperi…

– Adică, să fie o clădire lipită de aceasta în care funcționează Centrul de Îngrijiri Paliative pentru adulți?

– Lipită, sau cu o pasarelă, ar fi ideal. În ce privește abordarea…, singurul element comun va fi acela că asistăm pacienți cu boli cronice progresive, cu boli incurabile, și că există o pasarelă care leagă clădirile una e alta, dar…

– Abordarea e diferită.

– Total diferită. Și cumva am și o teamă, că nu știu câți oameni voi găsi, deoarece dintre cei cu care am vorbit, foarte puțini, medici și asistenți medicali, s-au arătat disponibili să lucreze într-o astfel de instituție. Și nu din motive de ordin financiar, ci pur și simplu din cauza presiunii emoționale, care e extraordinar de crescută.

– Am avut ocazia să văd și medici plângând (desigur, ascunși, să „nu-i vadă niumeni”), copleșiți de tragismul cazurilor.

– Spune Sfânta Scriptură că datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși. Cât suntem tari, că numai Dumnezeu știe cât mai suntem tari. Vom fi și noi slabi, la un moment dat.

– Vă văd, totuși, la fel de optimist ca la începuturile Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, când îmi spuneați că doriți să rămâneți aici până la pensie. Nu v-a bântuit niciodată gândul să renunțați?

– Ba m-a bântuit de multe ori și parcă în 2019 m-a bântuit de mai multe ori ca în alți ani, dar trebuie să facem diferența între gând și faptă. Gândurile vin, spunea Sfântul Paisie Aghioritul. El avea un aeroport în vecinătate și când era vorba de gânduri, le spunea ucenicilor sau celor care mergeau la dânsul să îi ceară un sfat: „Vedeți, aud avioanele, dar dacă nu am aeroport aici, la mine, ele trec. Așa și cu gândurile”. Gândurile vin, căci nu le putem opri. Sigur că suntem tentați, de foarte multe ori, să ne găsim o zonă de confort. Și m-am gândit și eu: e o chestiune aproape de lașitate, de egoism amestecat cu lașitate, să te duci să cauți zone de confort, în care să îți fie foarte bine, să fii foarte liniștit.

Trebuie să recunosc că, mai ales în ultimul an, au fost perioade foarte încărcate. La un moment dat eram întrebat de cineva de la Casa de Asigurări: „Pe partea economică, pe cine aveți la Centrul de Îngrijiri Paliative?”. Și spun: „Păi, știți, nu avem pe cineva, încercăm noi să ne gospodărim”. „A, imi place, frumos! Dar pe partea juridică?”. „Păi, n-avem jurist, că noi încercăm să vorbim cu domnul și cu domnul și cu doamna, și să facem noi cum putem!”. „A, da, da, bun! Dar pe partea de informatică?”. „A, păi, nu, că și noi ne pricepem la sistemul informatic, și când nu ne pricepem, mai întrebăm…”. Cam așa a fost. Și mi-am dat seama că, totuși, chiar dacă e un spital mic, procesele care se întâmplă sunt similare cu cele din oricare alt spital.

– Ce personal aveți acum?

– 47 de persoane angajate – medici, asistente, infirmieri, personal administrativ, bucătar, farmacist, asistent social. Dar…, ar fi foarte bine să avem și un jurist, un economist, să avem un informatician, și atunci treburile ar merge mult, mult mai ușor.

– Din ce fonduri vă susțineți activitatea?

– În mare parte funcționăm cu fondurile de la Casa de Asigurări, doar că tariful pe zi de spitalizare a rămas același, de cinci ani de zile, în contextul în care salariul de acum cinci ani și salariul de anul acesta sunt total diferite. Sigur că noi nu am ajuns la salariile care s-au oferit la stat, dar ăsta e un alt aspect. Unii dintre aparținători ne și întreabă: „Cât le dați la oamenii ăștia ca să lucreze aici, că eu n-aș face munca asta nici pentru o sută de milioane pe lună!”. Și mie mi-e jenă să spun că, știți, ei nu au nici măcar cât au cei de la stat. Sigur că și acolo sunt secții foarte dificile, dar…

– Nu se compară cu ce e aici!

– Aici, gândiți-vă numai la momentul în care ești tânăr, ai 25 de ani, ești infirmier și vezi 10 decese într-o zi! Vorbesc acum, sigur, de o extremă, dar zile fără decese nu prea sunt.

– Din cei peste 600 de pacienți internați în 2019, câți au murit aici?

– Rata de deces în 2019 a fost cam de 67%, să zic mai mică decât în 2018, dar nu pentru că am fi făcut noi ceva în plus, ci pentru că oamenii vin cu o anumită stare, iar dacă vin în stări foarte, foarte, foarte avansate de boală…

– Nu se mai poate face mare lucru, decât să îi ușurezi zilele care i-au mai rămas…

– Am avut și situații, în 2019, în care au venit și mai din timp. Dacă îngrijirile paliative ar fi accesate în același timp cu partea curativă, cred că ar fi altfel. Sunt studii, în Occident, care arată că accesarea îngrijirilor paliative încă din momentul diagnosticării, paralel cu metodele curative și după epuizarea lor, cresc calitatea vieții și speranța de viață. Dar mă interesează în special calitatea vieții! Acuma, zile, de la Dumnezeu câte sunt. Dar încă nu există, la noi, o înțelegere a ceea ce înseamnă îngrijirile paliative și de multe ori se apelează la acestea doar ca la un ultim resort.

– Câți, sau cât la sută dintre cei internați în 2019 la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” au fost/sunt ortodocși?

– Sub 50%. Sunt pacienți de foarte multe religii, care vin, și pe care absolut echitabil îi ajutăm. Și gândiți-vă, sub 50% în contextul în care suntem o țară majoritar ortodoxă!

– În fiecare an ne-ați povestit câte ceva… un pic aparte, din viața bolnavilor de aici. Ce a fost „altfel” în 2019?

– Mă impresionează de fiecare dată sinceritatea omului în momentele astea ultime, adică nu chiar ultimele clipe, ci ultimele săptămâni sau ultimele zile de viață. Aici vedem oamenii fără măști, vedem oamenii dezgoliți de orice orgoliu. Le-am și zis colegilor preoți că eu nu sunt capabil să sfătuiesc sau să mărturisesc oamenii sănătoși, eu sunt obișnuit doar cu oamenii din ultimă fază, oameni care-s foarte sinceri și această sinceritate parcă le dă o putere incredibilă, în ciuda faptului că sunt… topiți, acolo, pe pat, din punct de vedere trupesc. Oamenii sănătoși, dacă am vorbi despre ultimele momente ale vieții noastre – căci dacă am vorbi despre alții ar fi foarte ușor! -, am zice că nu știm cum am face față, ce am vrea, cum am vrea. Realitatea proiectată atunci când ești sănătos e una, și cea concretă, atunci când ești într-o fază avansată de boală, e cu totul alta. Și asta mă impresionează. Nu vreau să cad acum într-o teorie origenistă, în apocatastaza care zicea că la sfârșitul lumii toți oamenii se vor mântui prin bunătatea lui Dumnezeu, dar de foarte multe ori am impresia că oamenii ăștia, în ultima clipă, indiferent cum a fost viața lor, au momente de sinceritate extremă, pe care nu ni le putem imagina și pe care nici nu le putem exprima în cuvinte.

– Totuși, încercați.

– În momentele în care suntem sănătoși, dacă mergem să ne mărturisim, să ne spovedim, de foarte multe ori folosim tot felul de eufemisme. De exemplu: „Am luat din ce nu a fost al meu”. Nu, nu, nu! Am furat! Zi așa cum e, ca să scoți răul acela din tine și să-l pui pe masă și să-i dai un nume, căci dacă îi dai un nume nu mai e al tău, nu mai aparține ființei tale, aparține altcuiva, l-ai trimis de la tine! Încercăm, cei sănătoși, să folosim niște… tertipuri. Or ei lucrurile astea nu le mai au. Te șochează cum poate să fie un om așa de sincer. Și îi simți cumva mai aproape de starea lor originară, de starea lor primordială, de modul în care ne-a creat Dumnezeu. Cred că așa era, cumva, Adam, în Rai, înainte de cădere.

Îmi pare rău că din cauza acestor proceduri și protocoale nu am mai mult timp să stau cu pacienții, căci am ști lucruri pe care le-am putea exploata în sensul bun pentru noi, ăștia sănătoși. M-am gândit de multe ori că drama acestor oameni ne învață cum să trăim. Noi nu știm să trăim, nu știm să ne ierarhizăm prioritățile în viață până nu vin ei să ne spună.

– Ce a fost cel mai greu în 2019 la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– Faptul că am avut un flux de personal mai mare decât în oricare alt an, și asta să-mi fie de canon, pentru că acum 5-6 ani nu credeam ce spuneau occidentalii, și anume că cinci ani să lucrezi în îngrijiri paliative, după care să faci pauză. În sistemul din România nu ai cum să faci pauză și peste un an sau peste doi să vii înapoi. Au plecat dintre angajați și unii n-au avut explicații. Au încercat alții să zică: „Plecăm altundeva, unde-s mai mari salariile”, dar s-au dus la salarii mai mici. Asta cu salariile de multe ori e o mască și aș vrea din suflet să găsesc modalități mai concrete de a-i ajuta să rămână, dar să se și protejeze în același timp. Pentru că munca de aici, mai ales pe un teren psihic ușor labil, dăunează. Dăunează dacă n-ai o înțelegere corectă a lucrurilor. Dacă ești învățat cu paradigma asta, că omul vine la spital doar ca să se vindece, o să vezi fiecare pacient ca pe un eșec. Și rabzi un eșec, două, trei, zece, dar la un moment dat nu mai poți.

– Câți oameni au plecat?

– Cred că opt. Majoritatea erau dintre cei de la început, din 2013.

– Deci, iată, cinci ani!

– Să-mi fie de canon, să cred și eu în evidențele statistice. Dar e foarte, foarte dificil să-ți reconceptualizezi toată ideea de medicină și să înțelegi că, dacă tu poți să ameliorezi o durere, să ajuți un om să respire – chiar dacă-i ultima respirație, dar a respirat bine! -, asta e deja o victorie.

 

Sursa: ziarulfaclia.ro  M. Tripon

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Editorial
O zi de neuitat

O zi de neuitat

Regele Mihai şi Regina Ana, împreună cu Principesa Margareta şi Prinţul Radu; sora ei, Elena cu soţul, ne-au fost daţi ca un dar de sus să ne fie musafiri pentru trei ore şi jumătate în casa parohială din Zagra, în 31 decembrie 2006. Nu i-am invitat noi, n-aveam cum,...

A te dărui oricând și-orișicui

A te dărui oricând și-orișicui

Nu este ușor și nici „profitabil” să (te) dăruiești într-o lume care accentuează excesiv bunăstarea și binele personal, și să te pui în slujba celorlalți fără să aștepți nimic în schimb, și mai mult, fără să primești nici cea mai mică recunoaștere sau recunoștință....