Biserica în vremuri de restricții

de | apr. 26, 2020 | Articole

autor: Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități.


Prin aceste cuvinte și gânduri (din spatele cuvintelor) nu fac decât o pledoarie pentru respectarea tuturor regulilor izolării, atât timp cât va fi necesar, pe de o parte, dar și de sporire a încrederii românilor în revenirea graduală la viața obișnuită, pe de altă parte. Sunt conștient că, pe fondul secularizării de astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi asum, ca și altădată, riscul.

Auzim mereu, în ultima vreme, despre o posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare, deopotrivă în Europa și în România. Știrea este și bună și rea, în același timp. Este bună, pentru că ne dă speranța reîntoarcerii treptate la normal, deși acest „normal” – arată tot mai multe voci autorizate – nu va mai fi niciodată cum a fost. Este rea, pentru că posibilitatea de reaprindere a virusului, dacă nu suntem precauți, rămâne foarte mare. Iar noi, românii, popor latin cu antecedente istorice atestate, nu suntem nici foarte ordonați, nici disciplinați, nici dornici de supunere față de măsurile luate de autorități. Pe de altă parte, autoritățile nu au întotdeauna capacitatea de a ne explica lucrurile așa cum ne-ar plăcea multora dintre noi. În noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele acestea rapide de difuzare în masă este greu de ales grâul de neghină. De exemplu, se vorbește de perspectiva redeschiderii parcurilor, a hotelurilor, a grădinițelor, școlilor și universităților, a sezonului la mare și la munte, de accesul lărgit în magazine alimentare, de îmbrăcăminte și încălțăminte, de menaj și grădinărit, în muzee, de reluarea zborurilor externe și interne etc. Se vorbește mult și de restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce este foarte bine, pentru că retrăim senzația vieții care va pulsa din nou. Sigur că ne-ar conveni acum – după ce am experimentat singurătatea, cu relele și cu bunele sale – să nu mai avem aglomerații masive și blocaje în trafic, să nu mai poluăm atmosfera și mediul, să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat, să nu mai prețuim lucrurile minore etc. Firește, suntem asigurați că revenirea spre normalitate se va face gradual și numai cu respectarea unor reguli stricte, ceea ce este de înțeles, de așteptat și de acceptat.

Dar nu am auzit mai nimic despre biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile – fiind locuri de adunare a oamenilor – nu au cum să fie deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind necropole, adică „orașe ale morților”. Așa este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe publice) și nici de ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de alții. Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de ispite. La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile – cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști – sunt, în afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”, modernizări). Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii.

Toate popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45% conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor popoare. Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne, Doamne, bine!”; românii, când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l/ s-o ierte!” etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile oamenilor.
Românii se îmbrățișează și se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident, unii veți spune că asta este o probă de bigotism și de înapoiere, că românii sunt la fel de păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate! Din perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc. așa este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de spiritualitatea poporului nostru.

Credința românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege” sau „legea românească”. „Lasă-l în legea lui” însemna, în Evul Mediu, „nu-l clinti din credința lui”. În centrul acestei „legi românești” era (ca întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era și locul de adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor sufletești și trupești. Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde se afla trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici și când veneau atacurile „păgânilor” și, de multe ori, erau cruțați. Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este întotdeauna eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.

Veți spune că acestea sunt chestiuni consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au aceeași relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care l-au jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de la noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret, prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc. Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o lume eficientă, confortabilă și prosperă material – bisericile sunt închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire.

Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de redeschiderea acestor spații de cult nu pentru slujbe și comemorări publice, ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă. Iar credincioșii din consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor, salariații primăriilor ar putea asigura respectarea ordinii din interior și de la intrarea și ieșirea, în și din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanțelor, a regulii de purtare a măștilor, mănușilor, fără apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane, de preoți etc. Permisiunea de intrare – pe fondul regulilor în vigoare – în biserici și cimitire ar fi și un factor de alinare sufletească, de speranță și încredere. Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat viața unora dintre semenii noștri și care – cu tot spiritul ei malefic – ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității.

În Duminica Tomii a anului 2020
Ioan-Aurel Pop

Ultimele articole

Regele Ferdinand

Regele Ferdinand

Ferdinand este fericitul rege care-a apucat să vadă revenind în trupul ţării Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Ar mai fi fost câteva mici teritorii, o parte în Banat, o alta în Apşa, pe care şi le-ar fi dorit re-înfrăţite, dar n-a fost să fie. În orice caz, în...

Secretele autobiografiei lui Mark Twain

Secretele autobiografiei lui Mark Twain

Genul autobiografic a cunoscut, în ultimele secole, un interes mereu crescând. De la autorii care-şi descriau experienţele religioase spre a le valorifica apoi în scop prozelitist şi până la cei care descriau propriile experienţe cotidiene, toţi autorii au revendicat...

Omul și dorința de a fi erou

Omul și dorința de a fi erou

„Care este diferența dintre un erou și un laș? Amândoi se simt exact la fel în interior: amândoi se tem de moarte, amândoi se tem că vor fi răniți. Singura diferență dintre cei doi se rezumă la ce anume fac ei. Omul laș refuză să înfrunte ceea ce are de înfruntat....

Regele Ferdinand

Carmen Sylva

Chipul cu care ne întâlnim azi e unul aparte. Întrupează întru totul zicala conform căreia, în spatele fiecărui bărbat puternic stă o femeie şi mai puternică. Este vorba despre o regină, cunoscută mai degrabă după pseudonomul ei literar, ce înseamnă, ad litteram,...

Emilia, mama sfinților

Emilia, mama sfinților

Emilia din Cezareea Capadociei s-a născut în secolul al IV-lea d. Hristos, epoca de aur a creștinismului, într-o familie care a dat lumii nu mai puțin de 8 sfinți. Pe Sf. Emilia o sărbătorim an de an în data de 8 mai. Despre nașterea și copilăria Emiliei nu se știu...

Mai multe din Articole
Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu

Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu

Într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, Maica Tereza de Calcutta scria: „Iisuse scump, ajută-mă să răspândesc lumina Ta oriunde merg. Umple-mi inima cu Duhul Tău și cu viața Ta… Luminează prin mine și fii prezent în mine, astfel încât orice suflet cu care intru în...

Rugăciunile la a patruzecea zi după naştere

Rugăciunile la a patruzecea zi după naştere

Credinţa populară susţine că femeia care a născut nu are voie să-şi părăsească locuinţa până când nu i se face „molitva”. În cazul în care ea totuşi are anumite obligaţii şi îi este trebuinţă de a ieşi din casă, cere ca această rânduială bisericească să i se facă...

Rugăciunea pentru aproapele e o datorie sacră

Rugăciunea pentru aproapele e o datorie sacră

Rugăciunea pentru aproapele este o datorie sacră. Bătrânul Porfirie zicea: „Nu te poţi mântui singur, dacă alţii nu se mântuiesc! Este o greşeală să te rogi numai pentru propria-ţi mântuire. Trebuie să ne rugăm pentru lumea întreagă, pentru ca nimeni să nu se piardă”....

Rugăciunea fără jerfă

Rugăciunea fără jerfă

Bătrânul Ieronim mărturisea: „Eu mă jertfesc pentru cei ce mă rog. Nu mă pot ruga fără să mă jertfesc. Socot că o rugăciune, făcută fără ca inima să sângereze de dragoste şi de durere, nu-L atinge pe Dumnezeu. De aceea mă absoarbe rugăciunea şi nu suport să vorbesc...

Rugăciunea ne descoperă voia lui Dumnezeu

Rugăciunea ne descoperă voia lui Dumnezeu

Prin rugăciune aflăm voia lui Dumnezeu într­o problemă care ne preocupă. Bătrânul Iosif Isihastul zicea: „Dacă vreţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, renunţaţi total la voia voastră, la toate gândurile şi planurile, şi, cu profundă umilinţă, cereţi-I lui Dumnezeu...