Text și context
Plasată în cel de-al șaisprezecelea capitol al Evangheliei după Luca, pericopa de astăzi face parte dintr-o înșiruire de parabole, rostite de Mântuitorul Hristos, în cadrul cărora se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu și dobândirea ei. Învățătorul se adresează prin intermediul unor sugestive imagini. Apoi, din când în când, se exprimă, pe alocuri chiastic, oferind frumoase învățături, ce vin să rezume conținutul povestirilor, atât de specifice spațiului semitic.
Întrucât la un moment dat, atinge un subiect, care era, precum este și astăzi, extrem de actual și cu valențe deopotrivă economice și morale, respectiv bogăția, ajunge să fie luat în raspăr de farisei. E interesant că nu aspectele de teologie profundă vin să-i zgândărească pe pretextații apărători ai Legii, ci banalele referiri la bunăstare. Și astăzi în teologiile anumitor mișcări ce se doresc creștine, bogăția e un semn al prezenței lui Dumnezeu. Și în Teologia Răsăriteană, ea e extrem de importantă, însă e de mai multe feluri. Între acestea, primează cea sufletească. Din pricina faptului că urmează unei dispute cu fariseii și e folosită pentru a le da acestora o palmă, parabola e așadar una specială. Întrucât și în zilele noastre există oameni ce se încadrează în peiorativul, ce a ajuns să definească ulterior categoria pomenită, e și una cât se poate de actuală. E adresată tuturor celor care au ajuns să fie „baticoși la suflet”, punând accent mai degrabă pe formalism decât pe orice altceva.
Hristos și Legea
Sub forma unui adevărat captatio benevolensis, Hristos face o afirmație de-a dreptul scurtcircuitantă, înainte de a trece la depănarea povestirii. Afirmă cu tărie că: „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci Împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Luca 16, 16). Ține, cu alte cuvinte să arate, că toată zdroaba pretextaților împlinitori ai Legii e zadarnică. E o adevărată lovitură sub centură, cum numai El știe să dea! Nu e ceva personal, deși n-ar părea așa! E însă, un accent bine pus. Legea capătă noi valențe și accente odată cu El. Cheia de acces în Împărăție era în fața lor. Și ei, se încăpățânau să-și vadă de bogățiile lumești. Vă sună cunoscut? Seamănă oare cu ceea ce facem noi adesea?
Morala legii și morala inimii
Apoi, după o mică referire la formalismul, ce genera categoriei privilegiate a auditoriului de atunci emoții de-a dreptul blocante, Hristos vine să vorbească despre viața aceasta și legătura ei cu cea de dincolo. O face prin intermediul a două studii de caz. Se folosește de contraste și antiteze, fără a-și dori un efect cu valoare literară, ci mai degrabă unul moral. Doi oameni se găsesc în centrul a două tablouri care au inspirat, de-a lungul veacurilor, mari artiști. Bogatul, tristul anonim și săracul. Unul are de toate, celălalt doar numele. Nu e întâmplător acest lucru. Hristos ține să accentueze acest aspect, poate și pentru că vrea să arate că te poți cufunda într-o banală anonimitate, într-un ciudat marasm biografic, chiar și atunci când ai de toate. Înaintea prietenilor săi cheflii, omul înstărit, a avut de bună seamă un nume și încă unul respectat. Înaintea lui Dumnezeu, era doar bogatul nemilostiv! În vreme ce Lazăr…. Nu avea nimic și totuși, avea un nume în Împărăție. Dacă am ști ce important e acest lucru, câți dintre noi nu ni l-am dori oare, mai mult decât orice?
Viața marcată de lipsuri a celui din urmă, era una extrem de săracă. Și în aspectele ce definesc traiul cotidian, și în evenimente. Murdar, plin de bube, aștepta mila bogaților, ce pica arareori. Tovarășii de viață, la fel de înfometați ca și el, cu care-și împărțea așteptările, erau câinii. Animale, zice-se, mânate de instinct. Fără rațiune. Și totuși, dotate cu rațiunea inimii. Compasiunea lor, a bietelor făpturi ce veneau să-i lingă rănile, să-i arate că există și e important, însemnau pentru Lazăr mai mult decât tot belșugul culinar de la masa din vecini. Consecvența cu care o făceau aceștia, îi dădea o stare de bine și de stabilitate. Nu e ciudat că omul, o ființă ce se dorește rațională și manierată, se sfiește adesea să exprime niște tresăltări atât de firești ale inimii? Nu ne sunt animalele superioare, cel puțin din acest punct de vedere? Bogatului, sigur i-au fost. Prins în angrenajul unei vieți petrecărețe, nu s-a interesat de lucrurile ce contau cu adevărat. Nu știm exact dacă săvârșea sau nu păcate mari. N-ar fi potrivit nici să ne lansăm în presupuneri ce nu-și au justificare. Era însă săvârșitorul unui păcat capital prin omisiune. Superficalitatea, ar zice unii. Ignoranța, cum ar trebui definit într-un limbaj îmbisericit. Uitase că menirea lui nu rezida în satisfacerea propriilor pofte. Da, Dumnezeu ne vrea fericiți! Uneori, aspecte precum petrecerile, întâlnirile cu prietenii și alte chestiuni ce îmbină utilul cu plăcutul, ne dau o stare de bine. Dar adevărata împlinire a omului se realizează atunci când el răspândește binele în jur. Când „linge răni” ce nu sunt ale lui și le tămăduiește, sau măcar alină durerea pe care o pricinuiesc ele, când ajută pe cel lipsit, când reușește să îndrepte cutele de pe sufletele și din inimile celorlalți. Ar fi putut, săracul bogat, să facă acest lucru cu mare ușurință! Dacă atenția din partea câinilor ce se pripășiseră la poarta lui i-a produs atâta bucurie lui Lazăr, o bucată de pâine, aruncată chiar și în batjocură, i-ar fi adus cu certitudine o stare aparte și-ar fi pecetluit o frumoasă relație, de felul win-win!
Reversul medaliei
Sfârșitul acestei vieți vine să pună capăt unei forme de existență. Și pentru bogat, și pentru amărâtul ce străjuia porți ce-i vor rămâne mereu închise. Reprezintă însă, pentru ambii, semnul unui nou început. Unul al belșugului și bucuriei, sau al veșnicului chin. Pentru Lazăr e cel al alinării și mângîierii, ce nu mai vine, de această dată, din partea câinilor, ci din partea părintelui Avraam. E frumoasă metafora odihnei în sânul Patriarhului și a fost atât de imortalizată în chip atât de inspirat în fresce precum cea de la Voroneț.
Aici, el duce o existență la fel de sfioasă și discretă, precum dincolo. E însă remarcat de bogatul ce ajunsese în iad. De jos, lucrurile se văd mai bine. Fierbințeala focurilor veșnice are un alt efect decât cea a petrecerii. De-această dată, omul ce suferise atâta, devine un pion important într-un plan pe care bogatul ajunge să și-l facă. L-ar dori ca ajutor, ca alinător al toropelii sale. Păstrând metehne rămase din alte vremuri, bogatul îl abordează pe custodele vecinului său de gospodărie. Știe că e părintele Avraam. Se adresează reverențios și totuși, sub mina sa mieroasă, se ascund intenții ciudate. Cere întâi ca vecinul pe care nu-l băgase-n seamă o viață, să fie trimis să-i ostoaie setea. O face pe un ton politicos și folosindu-se de intermediari. Și totuși, părintele Avraam e de neînduplecat. Îi vorbește despre ceea ce unii ar defini drept legea compensației. Or, asta îl dezavantajează. În plus, menționează despre prăpastia iscată între cele două locuri, din care se dialoghează. Văzând că prima cerere nu-i reușește, mai face o încercare. Cere să fie trimis pribeagul de altă dată, să se arate fraților săi. Prezența lui ar reprezenta cu certitudine pentru ei, un motiv puternic de pocăință. I-ar înspăimânta. Dar Dumnezeu nu e Domnul spaimei, ci al iubirii și al milei. Cu alte cuvinte, răspunsul e simplu: acces denied!
Concluzii
Dincolo de povestirea frumos brodată, pericopa de astăzi vine să spună lucruri esențiale în legătură cu viața omului și sensul ei. Vorbește despre milă ca aspect definitoriu al umanității. Despre bucuriile simple, asumare și caracter. Nu vine să spună că bogăția sau sărăcia mântuiesc în mod obligatoriu. Dincolo de perdaful pe care-l trage fariseilor, Hristos vine să arate că adevărata trăire a Legii e una interiorizată. Iar aceasta nu se face prin semne exaltate, ce să aducă aprecierile lumii. Nicidecum! Omul mare se cunoaște în lucrurile mărunte! Astfel, curăția sufletească a lui Lazăr a reieșit din modul copilăresc în care se bucura de compania câinilor ce vagabondau în vecinătatea lui, împietrirea inimii bogatului din incapacitatea de a simți măcar existența și prezența săracului. Prezența! Căci, cum frumos zice un proverb englezesc: present is presence! Cu alte cuvinte, simpla prezență e un dar. De câte daruri nu ne bucurăm noi zi de zi? De câte ori, însă, lăsăm ca peste sufletul nostru să se aștearnă bucuriile simple, în locul grimaselor ce se insinuează acolo într-un mod de-a dreptul artificial? De câte ori nu ne complacem în banalitățile materiei și ignorăm de-a dreptul bucuriile perene? Să cugetăm intens la acest aspect. Și să ne gândim de pe-acum cu cine am vrea să fim dincolo: cu Lazăr, ori cu bogatul? S-ar putea ca regretele de mai târziu să nu ne fie de folos…
