Contrastele sociale ale vieţii erau tot atât de accentuate în timpul Mântuitorului ca și în zilele noastre. Și atunci existau destui nenorociţi care sufereau de lipsa pâinii de toate zilele, iar alături de ei în palate somptuoase se lăfăiau bogătași care gustau din plin bunurile acestei lumi. Mântuitorul n-a trecut cu vederea nici aceste contraste sociale, ci privindu-le dintr-un punct de vedere superior, într-o seamă de sentinţe, a definit raportul lor faţă de împărăţia lui Dumnezeu, astfel: „mai ușor intră cămila prin urechile acului, decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 18, 24). În discuţia avută cu tânărul bogat, Iisus îi zice: „De voiești să fii desăvârșit, vinde-ţi averea, împarte-o săracilor și-Mi urmează” (Mt. 19, 21). Din acest fel de a privi lucrurile s-ar părea că Mântuitorul, peste tot, condamnă bogăţia. Când însă, vom controla amănunţit toate sentinţele Lui în această legătură de idei și vom lua în considerare faptul că în activitatea Sa misionară nu ocolește pe cei bogaţi [discuta prietenește cu Nicodim, cu bucurie primește mărturia credinţei lui Iair, poposește în casa lui Zacheu], constatăm că Iisus voiește ca fiecare să folosească ceea ce i s-a dat, sărăcie sau bogăţie, pentru dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu.

Insista, fără îndoială, mult asupra pericolelor legate de bogăţie, fiind constatat că averea exclude posibilitatea preocupărilor de altă natură, decât materială. Săracul, în schimb, se mângâie în lipsă, râvnind după bunurile veșnice. Pilda care evidenţiază mai mult pericolul bogăţiei pe de o parte, și mângâierea sărăciei pe de alta, este fără îndoială cea numită „Bogatul și săracul Lazăr”.

„Era un om bogat care se îmbrăca numai în purpură, petrecându-și tot timpul în ospeţe în tovărășia prietenilor” (Lc. 16, 24). Iudeu fiind, avea pe Moise și profeţi, avea revelaţia divină, era posesorul celui mai senin diamant, posesorul îndrumărilor necesare câștigării fericirii veșnice. Iubirea lumii acesteia, bucuriile ei însă, i-au umplut sufl etul. Iar sufletul plin de aceste bunătăţi nu oferă niciun locșor lui Dumnezeu.

„Trăia, în același timp, și un sărac numit Lazăr. Era plin de răni și zăcea la poarta bogatului, aștepând mila servitorilor lui. Bucuros și-ar fi  astâmpărat foamea cu fărâmiturile care cădeau de pe masă, însă nici acestea nu le primea, căci nimeni nu se uita la el, în afară de câinii care se apropiau de el și-i lingeau rănile” (Lc. 16, 20). Înfăţișarea lui Lazăr ne prezintă tabloul celei mai mari sărăcii. Goliciunea unui corp bolnav, extrema părăsire, amărăciunea unui înfometat, tovărășia câinilor, sunt puţinele trăsături ale tabloului care reprezintă personifi carea celei mai adânci mizerii.

În această tristă situaţie, Lazăr însă rămâne credincios lui Dumnezeu. Singurul ajutor, singura mângâiere numai de la El le așteaptă.

Ce contrast! Numai pereţii unei case despart bogăţia fabuloasă de cea mai adâncă mizerie. Și acest contrast e de neînlăturat! Acela care ar putea ajuta pe semenul său, bogatul, nu înţelege. Cu mintea lui preocupată numai de cele lumești, se gândește numai la sine, la fericirea sa. Nu se gândește la durerile și lipsurile celor din jur; doar adeseori îl vede pe bietul Lazăr zăcând la poarta palatului său. Privirea lui, însă, e obișnuită a-l vedea, inima îi rămâne rece, totul i se pare că așa trebuie să fi e. Iubirea de cele lumești l-a făcut egoist, iar egoismul îl aruncă și mai mult în braţele iubirii lumești. Trăiește numai să guste cât mai intens din ceea ce viaţa îi îmbie, fără ca să-l preocupe ceea ce trebuie să îndure alţii.

Până aici, pilda vorbește despre felul reproșabil de a se folosi de obicei bogăţia, de aici încolo, Mântuitorul ne transpune în lumea de dincolo.

„Se întâmplă că muri săracul” (Lc. 16, 22). Moartea pentru Lazăr fu un prieten care veni să-l salveze de suferinţele vieţii. Nimeni nu-l jeli, căci nimeni nu a pătruns suferinţele lui pe pământ. Viaţa pământească i-a fost doar un vis urât, căruia trebuia să-i urmeze o deșteptare veselă. Suferind în viaţă, cu zâmbetul pe buze în faţa morţii, ni-l înfăţișează pilda Mântuitorului pe cel sărac.

În palatul bogatului au mai răsunat încă acordurile muzicii de veselie și au mai spumegat băuturile scumpe în pahare. Nimeni nu se gândea la sfârșitul petrecerilor și totuși se apropia pe neașteptate. Muri într-o zi și bogatul.

Moartea a pus capăt istoriei vieţii lui pământești: muri și fu îngropat. Din toate bunurile, nu-i rămase decât spaţiul strâmt și întunecos al unui mormânt.

Astfel, pe neașteptate, deveni sărac, iar săracul nespus de bogat.

„O, moarte, cum schimbi deodată, totul! Abia atunci se poate vedea cine este într-adevăr bogat ori sărac. Căci precum pe scena unui teatru actorii au rolurile regilor, prinţilor, generalilor, înţelepţilor, fără ca să fie din categoria acestora, astfel și bogăţia ori sărăcia în viaţa pământeacă pot fi  considerate numai drept niște roluri, niște măști. Văzând la teatru pe un actor interpretând rolul unui rege, nimeni nu-l va considera ca atare. Nimeni nu va crede că în realitate e rege, ci un biet om de rând ca și cea mai mare parte din spectatori. De asemenea, nu trebuie să credem că aceia sunt bogaţi, pe care în lume îi vedem jucând rolul celor bogaţi. Căci luându-le masca ce o poartă, scrutândule conștiinţa și sufletul, ușor vom putea descoperi o mare sărăcie în virtuţi, sărăcie de podoabe sufletești. Precum după terminarea unei reprezentaţii teatrale actorii se dezbracă de falsele demnităţi interpretate câteva ore, luându-și reala lor înfăţișare, la fel este și momentul când moartea pune capăt dramei vieţii, făcând să cadă măștile bogăţiei și sărăciei” (Hrisostom, Omilia II, Migne, Patr. XLVIII, 986).

Mântuitorul urmează apoi a ne vorbi în forma unei convorbiri între cel bogat și Avraam despre răsplata vieţii pământești. „Iar când bogatul în suferinţe ridică privirile, văzu pe Avraam și pe Lazăr” (Lc. 16, 23). Contrastul existent în viaţa pământească, inversat se menţine și în cea veșnică, Lazăr trăind în fericire, iar bogatul în mizerie și suferinţe. Ce aspect măreţ are mângâierea după atâtea suferinţe; cât de îngrozitoare suferinţe, după atâta bucurie! După scurte suferinţe, bucurie veșnică; după o scurtă bucurie, suferinţă veșnică.

În chinurile sale, bogatul cerea ajutor. Văzându-l pe Lazăr în apropiere de protopărintele său, suferinţa i se mări, totuși trebui să-și spună: Lazăr și-a cumpărat fericirea, iar eu bogatul, am fost aruncat în nefericire! Da, așa este. Lumea cu bucuriile ei, i-a răpit cerul. Sufletul lui e însetat de fericire și fericirea n-o va mai întâlni. El și-a mâncat fericirea, a pierdut-o.

Vederea lui Lazăr îi trezește o idee, precum n-a avut-o nicicând în viaţă: i se pare nespus de ușor pentru un bogat și fericit să întindă o mână de ajutor celui sărac și nenorocit. Astfel, îndrăzni a formula următoarea rugăminte: „Părinte Avraam îndură-te de mine și trimite pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească buzele, căci mari sunt chinurile mele în această fierbinţeală” (Lc. 16, 24).

Se adresă lui Avraam pentru ca influenţa acestuia să decidă pe Lazăr a-i asculta rugămintea. Este conștient că cere ceva neobișnuit: își justifică cererea prin insuportabila durere cauzată de focul iadului.

Răspunsul urmă plin de compătimire, însă totuși plin de negaţiune. Cererea nu poate fi  satisfăcută din două motive, și anume:

a) Echitatea nu permite, căci: „Gândești, fiule, tu ţi-ai luat cele bune în viaţă, pe când Lazăr cele rele; aici el va fi mângâiat, iar tu te vei chinui” (Lc. 16, 25). Da, bogatule, adu-ţi aminte de trecut: tot ceea ce ai stimat, ai preţuit dincolo, acum e contra rugăminţii tale. Lumea a fost dumnezeul tău, în ea ţi-ai găsit fericirea. Ea ţi-a răpit sufletul, ai părăsit-o înainte de a găsi pe adevăratul Dumnezeu. Cu totul altfel a dus-o Lazăr. „Multe a suferit în viaţă”. Necazurile i-au luminat mintea, i-au curăţit sufletul. L-a găsit pe Dumnezeu și s-a lăsat în grija Lui. Acum Lazăr a părăsit lumea, a venit la Părintele său pe care L-a căutat atâta în durere. Soarta voastră deci corespunde dreptăţii divine.

b) Dar în afară de acest motiv, tot nu ţi-ar putea fi realizată cererea, căci: „între tine și noi este o mare prăpastie, încât nimeni de aici nu poate ajunge acolo și invers” (Lc. 16, 26).

Bogatul lăsă prima cerere și se legă de a doua. Nu s-a temut nicicând de Dumnezeu, n-a știut ce-i mila faţă de săraci, dar după cât se pare, s-a mai păstrat în el o urmă de simţire omenească. Această simţire îi inspiră cuvintele: „Te rog, părinte, trimite pe cineva în casa tatălui meu, căci cinci fraţi am, să-i înveţe, ca nu cumva și ei să ajungă în acest loc al suferinţei” (Lc. 16, 27).

Ar voi nespus de mult ca unul din cei asemenea lui să fie trimis la cei de dincolo, ca o mărturie a vieţii de după moarte care să descrie cele două aspecte ale ei. Adânc privită, această nouă rugăminte poartă urmele interesului personal. Bogatul nu dorește atât de mult ferirea fraţilor lui de suferinţele veșnice, ci posibilitatea ca el printr-o reîntoarcere din viaţa de după moarte, sforţându-se să repare greșeala vieţii lui, ca astfel să preîntâmpine suferinţele iadului. Avraam însă, îi spulberă orice speranţă pentru a doua oară, prin răspunsul: „Au pe Moise și pe profeţi” (Lc. 16, 29). Sfânta Scriptură vorbește despre viaţa de dincolo de moarte. Acest răspuns negativ îl întărâtă pe bogat la o nouă replică, întrucât singura vină adusă lui este nescultarea dovezilor Sfintei Scripturi, zise: „Nu, părinte Avraam, când unul din cei morţi se va întoarce la ei, se vor pocăi” (Lc. 16, 30). Nu argumentele Sfintei Scripturi, ci mărturia unuia dintre morţi, după părerea bogatului, va avea putere de convertire. „Avraam însă, îi răspunse: dacă ei nu ascultă de Moise și profeţi, nu vor crede nici în cuvintele vreunui înviat din morţi” (Lc. 16, 31).

Desigur, nici el [bogatul], nici fraţii lui nu-s lipsiţi de mijlocul de a se feri de chinurile iadului. Dovezile Sfintei Scripturi sunt atât de precise și puternice, încât acei din muritori care se decid pentru neascultarea lor, prin niciun alt mijloc nu vor putea fi  feriţi de rău. Faptice, istoria vorbește despre acest adevăr. Căci masa poporului iudeu a mistifi cat învierea lui Lazăr, învierea lui Iisus, plătind pe păzitori.

Bogatul a amuţit fără răspuns.

Nu putem trece peste bogatul conţinut al acestei pilde fără a reţine anumite momente pentru viaţa internă. Și pentru a fi  mai lesne de reţinut, le putem concentra în câteva învăţături:

Să nu ne legăm prea mult de bunurile acestei lumi ca și bogatul din Evanghelie, căci Dumnezeu e ţinta noastră: iubirea Lui avem să câștigăm.

Să ţinem cu tărie, chiar și în cele mai triste zile ale vieţii noastre la Dumnezeu, că de la El singur ne vine ajutorul.

În fine, când avem puterea să ajutăm, să nu trecem pe lângă durerea altora fără de simţire; Dumnezeu încă ne va ajuta, chiar când alt ajutor este imposibil. Singur, ajutorul Lui aduce pace, sfinţenie și fericire în suflete.

Muntean (Liviu Galaction), „Bogatul desfrânat și săracul Lazăr”, în Renașterea VI (1928), nr. 44, pp. 4-6.