În timp ce Mântuitorul, în prezenţa unui mare număr de ascultători, încurajează pe ucenici pentru nobila misiune ce le revine, de a-I propovădui neînfricat doctrina cineva din mulţime, I se adresează cu rugămintea: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moștenirea cu mine!”. Precum era și firesc, Mântuitorului nu se amestecă în neînţelegerea materială dintre cei doi fraţi. Răspunde scurt celui ce L-a întrerupt: „omule, cine m-a pus pe mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Lc. 12, 13-14).

În aceeași ordine de idei, pornind de la grija după bunurile materiale, de la năzuinţa după îmbogăţire, fapt care cu siguranţă rezidă la temeiul conflictului dintre cei doi fraţi, crede nimerit a vorbi despre pericolul bunurilor pământești pentru omul dornic de mântuire.

Dragostea faţă de Dumnezeu și om știa să folosească orice prilej pentru a ridica pe ascultători de la cele pământești le cele cerești, de la cele trecătoare la cele veșnice. Acestora le spune: „Luaţi aminte și vă păziţi de orice poftă de avere, că viaţa cuiva nu stă în prisosul ce-l are din avuţiile sale” (Lc. 12, 15). Necesară vieţii este hrana zilnică, nicidecum surplusul care o depășește și care tinde tot a se augmenta, concentrând în juru-i toate preocupările omului care pe încetul uită și desconsideră ceea ce este mai important în viaţă. Nebunia acestei năzuinţe nefaste în detrimentul scopurilor superioare umane o descrie Mântuitorul în continuare prin câteva trăsături clare ale pildei bogatului nebun.

Analizând tabloul parabolic luat din viaţa economică a Palestinei timpului, distingem două părţi. Prima ne înfăţișează un bogătan concentrat cu toată puterea lui de viaţă în jurul problemei de a agonisi și păstra agoniseala. Recolta cea nouă se anunţă extrem de bogată. Hambarele de care dispune sunt prea puţin încăpătoare. Surplusul să-l vândă nu este o soluţie când preţurile sunt scăzute; să-l împartă săracilor, gândul nu-l ademenește; să-l lase pe câmp, e prea avid de câștig.

Obsedat ziua și noaptea de această singură idee, hotărăște mărirea hambarelor. Se vede în viitorul apropiat stăpân pe multe bunuri și ducând o viaţă de plăceri și nepăsare. Pentru el nu mai există în lume alt scop. Întreaga fericire o clădește pe bunurile acumulate și în perspectivă de a le mai acumula. Se mai gândește la suferinţa din juru-i, la lipsa pâinii zilnice din coliba săracilor, la rosturile înalte ale bogăţiei, la divina lui misiune de a alina durerea, la responsabilitatea lui faţă de Dumnezeu? Nu. Înnebunit de aparenta putere a averii, ea îi este deaproape, îi este dumnezeu.

În partea a doua intervine divinul Judecător, arătând toată absurditatea vieţii bogatului. Din culmea speranţelor de fericire, moartea îl prăbușește în adâncul suferinţei meritate. Lasă bunuri, lasă plăceri, o mână de plăceri care se întoarce în ţărâna din care a fost luată. Ce agoniseală a vieţii duce în faţa tronului de judecată? Nimic, în afară de păcat. În viaţă, pe Dumnezeu nu L-a cunoscut. I s-a întunecat mintea de ademenirea lui Mamona. Ce și-a pregătit, a dobândit.

Deși evidentă învăţătura ce rezultă pentru ascultătorii parabolei, totuși Mântuitorul singur adaugă: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși, iar pentru Dumnezeu nu se înavuţește” (Lc. 12, 21).

Sunt două feluri de probe cărora poate fi supus sufletul omenesc. De o parte suferinţele, care îl purifică precum se curăţă în foc aurul, în timp ce pune la încercare prin răbdare adevărata lui valoare; de altă parte norocul în viaţă, care tot atât de mult este un riguros examen. Căci este deopotrivă de greu a păstra în nenorocire o credinţă și nădejde neclintită, cât și în bucurii a nu pierde busola adevăratei vieţuiri. Un exemplu al primei încercări ni-l oferă Iov, păstrătorul tipic al credinţei și nădejdii în Dumnezeu în mijlocul celor mai nemiloase suferinţe omenești. Un exemplu din a doua încercare, tot atât de plastic, însă reprezentând latura negativă, îl avem în pilda bogatului nebun.

Puse în paralel cele două probe, ultima pare chiar mai grea. Figura lui Dumnezeu mai ușor este întunecată de norocul vieţii, decât de suferinţele ei. Posibilitatea materială de a satisface toate dorinţele dă iluzia fericirii, făcând să pălească chipul adevăratei fericiri spre care trebuie să năzuim. Bogăţia este piedestalul pe care își clădește diavolul împărăţia asupra sufletelor omenești. Bogăţia, cu toate acestea, nu este un rău; devine rău abia când se pierde din vedere scopul mai înalt pentru care este dată. Uzitată în scop superior nu este nimicitoare de suflete, ci fericitoare.

Greutatea probei bogăţiei nici n-o lasă exclusiv în sarcina omului. Bogatul din evanghelie de la început este bogat, de la început uită menirea bunurilor sale. Nu este totuși imediat lăsat pradă pieirii veșnice. De câte ori Dumnezeu nu-i atrage atenţia asupra pericolului ce-l paște? Câţi lipsiţi nu-i va fi scos în cale, câte suferinţe [ale semenilor] nu va fi  întâmpinat în drumul vieţii?

Și dacă totuși rămâne nemișcat, an de an Dumneezeu îl dăruiește mai îmbelșugat. În această dăruire, numai un orb nu poate vedea că toată avuţia la Dumnezeu se reduce, pe când omul este numai un administrator temporal. Comandamentele lui Dumnezeu au să fixeze și folosirea ei. Numai după încercări îndelungate de limpezire a atmosferei sufletești asupra incorigibilului, vine pedeapsa.

La două probe și noi suntem supuși. Mai fericiţi sunt cei ce au să treacă proba suferinţelor. Proba bogăţiei nu duce cu necesitate la pieire, cu condiţia ca omul să nu permită înfiriparea concepţiei bolnave că el este stăpânul absolut al averilor sale. Din această idee decurg toate celelalte atitudini care pecetluiesc condamnarea veșnică. Omul să vadă în avuţie un mijloc dat de Dumnezeu pentru fericirea lui, un mijloc în plus pentru împlinirea poruncilor divine.

Dumnezeu trebuie să rămână pentru tot omul, fie bogat, fie sărac, scopul suprem. Dumnezeu și poruncile Lui, obligamentul unic!

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Bogatul nebun”, în Renașterea XIV (1936), nr. 46, p. 3.