Botezul Domnului (6 ianuarie) marchează primirea botezului lui Ioan de către Hristos, Domnul. Sărbătoarea se mai numește și epifanie sau teofanie întrucât acum Dumnezeu Tatăl și Ioan Botezătorul Îl arată lumii ca Mesia, ca Fiul al lui Dumnezeu. Este o sărbătoare foarte veche, datează din prima parte a secolului al III-lea, despre ea vorbind părinți ai Bisericii Sf. Griorie Taumaturgul sau Clement Alexandrinul. Este pomenită în Constituțiile apostolice și Testamentum Domini. Era foarte iubită și pentru faptul că mulți catehumeni se pregăteau de botez, în ajun posteau și se rugau iar în ziua Bobotezei primeau botezul amintindu-și de evenimentul de la Iordan. În Apus, în această zi se sărbătoresc și cei trei magi (Festum trium Magnum)[1].

Învățătura dogmatică a praznicului[2]:

• Momentul Botezului coincide cu arătarea Sfintei Treimi și mărturia Tatălui despre Fiul ca Fiu al lui Dumnezeu;
• Hristos se botează pentru a împlini toată legea și proorocii;
• Botezul lui Ioan este diferit de Botezul creștin prin aceea că e doar un ritual de curățire în timp ce Botezul creștin este cu „Duh Sfânt și cu foc” este transformator;
• Botezul lui Ioan anticipează botezul creștin și este o prefigurare a acestuia din urmă.

Suportul nou-testamentar al praznicului:

Matei 3, 13-17 : În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuiță să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa

se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.

Tit 2, 11-14; 3, 4-7: Fiule Tit, harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu bună credinţă; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos lisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune. Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin lisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.

Reflectarea teologiei sărbătorii în imnografie:

Tropar: „În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie”.

Condac: Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina Cea Neapropiată.  

[1] ENE BRANIȘTE, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, vol. 1, pp. 246– 247.

[2] DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică…, vol. II.