Evanghelia zilei: Lc 5, 33 – 39
În vremea aceea s-au apropiat fariseii şi cărturarii de Iisus şi I-au zis: pentru ce ucenicii lui Ioan postesc deseori şi fac rugăciuni, aşijderea şi ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau? Iisus însă le-a răspuns: oare, puteţi să faceţi pe fiii nunţii să postească în timpul când este Mirele cu dânşii? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la dânşii şi atunci vor posti. Apoi le-a spus lor şi o pildă: nimeni nu ia petec de la haină nouă ca să-l cârpească la una veche; altfel rupe şi haina cea nouă, iar petecul luat din ea nu se potriveşte la cea veche. Şi nimeni iarăşi nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri vinul cel nou va sparge burdufurile şi se varsă şi vinul, şi se nimicesc şi burdufurile. Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi şi astfel împreună se vor păstra. Apoi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte îndată de cel nou, fiindcă zice: cel vechi este mai bun.
Bucuria postului
În Vechiul Testament postul era recomandat, impus chiar. Jertfele de tot şi jertfele de împăcare erau însoţite de zile de post:
„Atunci toţi fiii lui Israel şi tot poporul au plecat şi au venit la casa Domnului şi au postit în ziua aceea până seara şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare înaintea Domnului.” (Jud 20, 26).
Avem aici o primă dimensiune a postului – cea de curăţire a sufletului, de înfrânare a poftelor, înfrânare văzută ca formă de pocăinţă. O altă dimensiune a postului este cea de înaintare în viaţa duhovnicească, cum a postit Moise timp de 40 de zile, înainte de a primi tablele Legii[1] sau Domnul Hristos însuşi, când a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, după ce a primit botezul de la Ioan[2]. Despre Ioan Botezătorul, Evanghelistul Matei ne spune că se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.[3] Ucenicii acestuia se pare că erau la fel de râvnitori. Evanghelistul Luca ţine să menţioneze că: „ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni”.[4]
Dar despre ce post este vorba? Cu siguranţă de zilele de post de peste săptămână – lunea şi joia –, care erau ţinute în amintirea primirii Legii pe Muntele Sinai.
Dar postul nu a fost şi nu va fi niciodată un scop în sine. El este văzut şi înţeles ca un mijloc de îmbunătăţire duhovnicească. De aceea, aşa cum observa şi stareţul Vasile de la Poiana Mărului, postul trebuie strâns legat de drumul duhovnicesc propriu.[5]
Mântuitorul nu a suprimat postul prin faptul că a făcut unele pogorăminte. Dacă ar fi fost aşa atunci îndemnurile cu privire la post cuprinse în Predica de pe Munte[6] ar fi cuvinte fără acoperire. Dimpotrivă, El a făcut unele pogorăminte în ce priveşte masa, pentru a rosti în acel cadru cuvinte veşnice, cuvinte cu putere care aveau rostul de a schimba conştiinţa celor care-L ascultau. Aşa s-a întâmplat de pildă cu vameşul Zaheu. Domnul Hristos trecea prin Ierihon. Zaheu, mai-marele vameşilor, căuta să vadă cine este Iisus dar nu putea de mulţime pentru că era mic de statură. Atunci s-a suit într-un dud ca să-L vadă căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela Iisus privind la el, i-a zis:
„Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân.” (Lc 19, 5).
Şi Zaheu a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Văzându-le acestea, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul:
„Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc 19, 8).
Şi a zis către el Iisus:
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Lc 19, 9 – 10).
Pe de altă parte, Mântuitorul Hristos folosindu-se de împrejurările în care se găsea, n-a făcut altceva decât să fundamenteze o teologie extrem de simplă, dar scrupulos de realistă despre mâncare, băutură, hrană şi mese în general.[7]
Trebuie spus apoi că mesele în general sunt temeiul comuniunii şi al bucuriei ce rezultă din această comuniune. Acest lucru îl subliniază şi rugăciunea de mulţumire pe care credincioşii o rostesc la masa de seară:
„Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale, şi întru lucrurile mâinilor Tale ne-am bucurat. Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne. Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin şi de untdelemn ce s-au înmulţit (…).”.[8]
A mânca este un act de bucurie, dar lipsa persoanei iubite de la masă aduce cu sine tristeţe şi post. La aceasta a făcut referire şi Domnul Hristos când a spus:
„Oare, puteţi să faceţi pe fiii nunţii să postească în timpul când este Mirele cu dânşii? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la dânşii şi atunci vor posti în acele zile.” (Lc 5, 35).
Mântuitorul Hristos n-a dispreţuit participarea la masă pentru că îşi făcea din comeseni apostoli, ucenici, discipoli. La fel ne-a învăţat şi pe noi să facem: să nu dispreţuim chemarea la masă.
John Meyendorff în „Teologia bizantină” spune că Euharistia este în esenţă o masă la care se ia parte numai prin a mânca şi a bea.[9] Este aşa pentru că Domnul Hristos la Cina cea de Taină a recapitulat hristic toate celelalte mese, feluritele bucate şi băuturi, oferindu-se El însuşi în eternitate spre consumare.
Prin nesfârşita Lui bunătate, Hristos Dumnezeu a devenit bun de mâncat, bun de consumat. Astfel, postul trebuie înţeles ca lipsa de la masă a lui Hristos istoric, iar „bucuria postului” trebuie văzută ca împărtăşire cu Hristos euharistic, care ni se oferă ca mâncare şi băutură pe masa sfântului altar.
[1] Ieş 34, 28; Deut 9, 9 – 10.
[2] Mt 4, 2; Lc 4, 2.
[3] Mt 3, 4.
[4] Lc 5, 33.
[5] DARIO RACCANELLO, Rugăciunea lui Iisus în Scrierile Stareţului Vasile de la Poiana Mărului, p. 174.
[6] Mt 6, 16 – 18.
[7] Pr. IOAN PINTEA, Mesele Domnului, în Medicii şi Biserica, vol. II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 135.
[8] Rugăciunea la masa de seară, în Ceaslov, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 153.
[9] John Meyendorff, Teologia bizantină, p. 272.
