Când cei care mor te învață cum să trăiești…

de | mart. 23, 2022 | Interviu

Dacă, pentru mulți dintre cei care privesc din afară, Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca este doar locul de popas între lumea „de aici” și lumea „de dincolo”, pentru părintele Emanuel KÖMIVES este un spațiu privilegiat, în care cei care mor te învață cum să trăiești.

Ucenic și secretar al părintelui Bogdan Chiorean, ajuns aici la vârsta de doar 23 de ani, părintele Emanuel este nu doar un sprijin pentru cei care caută o ultimă alinare la hospice-ul Arhiepiscopiei Ortodoxe, ci și un fin observator al stărilor și trăirilor acestora – de multe ori exemple de smerenie, de credință, de demnitate în fața morții.

– Părinte, cum ați ajuns să slujiți la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” și de ce tocmai aici?

– Primul meu contact cu Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” a fost în anul 2013, când vrednicul de pomenire PS Vasile Someșanul ne-a invitat, pe mine și pe un grup de elevi seminariști (eram în clasa a X-a), să cântăm la Sfânta Liturghie care se oficia, într-o anumită duminică, aici, la capelă. Vizita Preasfințitului se datora unui eveniment special, și anume hirotonirea părintelui Bogdan Chiorean pe seama Centrului. Nu-mi mai amintesc absolut nimic din acel moment, adică nu mi-l amintesc nici pe părintele Bogdan, nici hirotonia dânsului, îmi aduc aminte doar că am fost, am cântat, dar cred că atunci a fost primul moment în care Dumnezeu, așa, discret, ne-a adus împreună. După aceea, n-am mai avut absolut nici o tangență cu acest Centru, până în 2019, când boala tatălui meu a ajuns în punctul în care nu ne mai puteam descurca acasă și atunci, împreună cu mama mea, am decis să-l aducem aici. În momentul în care am intrat pe poarta spitalului, prima persoană cu care m-am întâlnit a fost un coleg din facultate, pe care niciodată nu-l vedeam la cursuri și pe care recunosc că-l mai judecam. Adică, ziceam: „Totuși, e băiat de preot, nu frecventează deloc facultatea, nu-i un om serios”. În momentul în care am văzut ce face aici și cu câtă bucurie ne-a primit, cum a încercat să ne ajute, am rămas profund impresionat și am zis: „Ce mare lucru este să poți lucra aici, să fii alături de oameni!”.

După ce tata a plecat, am rămas în relații foarte bune cu părintele director. Dânsul, când tata era internat aici, știind că sunt teolog, a căutat să îmi fie sprijin. Eram într-un moment dificil și pentru că eram în an terminal, la facultate, era examenul de final, era licența de susținut și părintele a încercat să mă îmbărbăteze, iar lucrurile astea au rămas întipărite în sufletul meu, dar și omenia dânsului și dragostea pe care o are și față de pacienți și de aparținători. Apoi, în toamna anului 2019, părintele mi-a propus să mă înscriu la cursurile Școlii Postliceale Sanitare „Sf. Nectarie” și, chiar dacă, poate, n-aveam neapărat o înclinație spre acest gen de studiu, am acceptat, în memoria tatălui meu. În iarna aceluiași an, părintele m-a chemat – și nu mi s-a spus, neapărat, pentru ce motiv -, să-i fiu ajutor apropiat aici, la Centru, în postul de secretar. Revin în a spune că eu cred că întâlnirea din anul 2013 a fost modul discret în care Dumnezeu ne-a arătat că o să fim împreună în viața asta, ca să ne punem cum putem și cât putem în slujba celor care sunt mai greu încercați decât noi.

– Să înțeleg că sunteți, acum, și absolvent al Școlii Sanitare Postliceale „Sf. Nectarie”?

– Încă nu. Anul acesta voi termina Școala Postliceală.

– De obicei, ca să nu zic de regulă, oamenii își caută locuri de muncă aducătoare de satisfacții, locuri în care să se simtă bine. Aici vin oameni greu încercați de boală, majoritatea în stadii terminale. Cum… rezistați?

– Pacienții noștri, de cele mai multe ori, sunt aduși chiar și în comă și datorită acestui fapt s-a cam dus vestea că Centrul „Sf. Nectarie” este o „împărăție a morții”. Eu cred, însă, că aici se trăiește cel mai frumos sau mai profund, până la urmă. pentru că de când sunt aici, la Centru, cei care mor m-au învățat cum să trăiesc și care sunt, de fapt, lucrurile cu adevărat importante din viața noastră.

– Ce secvențe din întâlnirile cu acești oameni te marchează și rămân în minte?

– Fiecare întâlnire e specială în felul ei, fiecare om are o poveste, o viață pe care a trăit-o. Sunt trei persoane care mi-au rămas la suflet, înainte să fiu preot, și o persoană, după ce am fost hirotonit preot. Prima persoană, primul pacient cu care am luat contact a fost colegul de salon al tatălui meu, care, având o stare relativ mai bună decât tata, și-a atribuit, cumva, rolul de mediator între tata și noi, în momentele în care noi nu mai eram acolo, și ne trimitea câte un mesaj. Zicea: „A adormit”. Sau: „A băut un pic de apă”. Sau: „Tocmai s-a trezit, puteți veni”. Chestiuni de genul acesta, care m-au impresionat atât de tare, gândindu-mă că un om care e foarte bolnav și care venea din alt oraș și care simțea și el nevoia de afecțiune din partea familiei, încerca să ne țină pe noi, familia noastră, în legătură, unii cu alții, atunci când nu puteam fi, fizic, împreună.

La un moment dat, domnul acesta s-a externat și în salon a venit un alt pacient care a făcut un gest despre care eu cred că ține de sfințenie, nu de uman. În noaptea în care tata a murit, ne-am îmbrăcat și am venit aici, la spital. Știți cum e protocolul, cel decedat rămâne două ore în salon. Am încercat să fim într-o discreție totală, pentru că se încearcă întotdeauna protejarea celuilalt pacient care este conștient, se trage și acea draperie între paturi, tocmai pentru ca el să nu fie afectat emoțional. Și domnul respectiv nu putea să doarmă. Când m-a văzut, a întins mâna spre mine și mi-a zis: „Ajutați-mă să mă ridic”. L-am ajutat să se ridice pe marginea patului și a zis: „Condoleanțe. Îmi pare rău”. Și a venit să mă ia în brațe. Pentru mine, momentul acela a fost cel mai cutremurător din toată experiența pe care am trăit-o, pentru că mi-am dat seama că asta e, oarecum, pregustarea Împărăției Cerurilor și a Veșniciei lui Dumnezeu și că numai în Împărăția lui Dumnezeu poate exista atâta bunătate și atâta dragoste față de celălalt, în condițiile în care tu, om bolnav, conștient de boala ta și de faptul că mâine ai putea fi tu pe aceeași targă, încerci să întărești un om sănătos și să-i arăți că ești lângă el.

A treia persoană care mi-a rămas în minte a fost un domn tânăr, care avea trei copilași. Pe vremea aceea încă eram cântăreț, aici, îl ajutam pe părintele Bogdan la Sfânta Liturghie. A fost o duminică în care cam toți am avut un… nod în gât, pentru că domnul acela a venit la Sfânta Liturghie cu copilașii. Avea lacrimi în ochi și încerca, totuși, să-i umple de afecțiune pe copii, care nu înțelegeau de ce tata nu merge acasă deodată cu ei… Ei erau mici, 2 ani, 3 ani, 6 sau 7 ani fetița cea mai mare.

Apoi, a mai fost o doamnă, tot așa, destul de tânără, care se spovedea la Preasfințitul părinte Benedict Bistrițeanul și dânsul a venit aici și ne-a spus să o împărtășim în fiecare zi. Doamna avea o bucurie, în momentul în care se împărtășea, de nedescris. Simțeai, când intrai în salon, că se luminează. Spunea rugăciunea cu atâta dragoste, iar în momentul în care se împărtășea, efectiv simțeai că trupul îi este inundat de o bucurie și o pace care tot din raiul lui Dumnezeu pot veni. Eu nu cred că am trăit vreodată acea bucurie ca și ea în momentul în care m-am împărtășit! Acum, când o pomenesc la Sfânta Liturghie, îl rog pe Dumnezeu să-mi dea și mie măcar o fărâmă din bucuria ei.

Era tare emoționant faptul că doamna, după ce o împărtășeai, voia să te conducă până la ușa salonului și, cumva, să se asigure că și mâine vei veni la ea. Cel mai dureros lucru a fost când – după ce, în câteva zile, ne-a condus până la ușa salonului, atât pe mine, cât și pe părintele Bogdan -, a venit o perioadă în care zicea: „Vă rog să mă ajutați să mă ridic, ca să vă conduc”, iar apoi a venit momentul în care zis: „Părinte, iertați-mă, dar nu mă mai pot ridica”. Și apoi, momentul în care m-am dus și nu mai era conștientă… A fost o experiență marcantă, pentru mine.

– Părinte, care sunt lecțiile fundamentale pe care le înveți aici, lângă acești oameni aflați, cel mai adesea, în pragul trecerii „dincolo”?

– Prima și cea mai importantă lecție este că viața e mult prea scurtă pentru risipiri și că e important să prețuiești oamenii de lângă tine și să-i iubești așa cum sunt. Să te bucuri de tot ceea ce viața-ți scoate înainte și Dumnezeu îți pune înainte și să înveți să fructifici o stare de mulțumire permanentă. Înainte să pășești aici ți se pare că tot ce ai sau ce poți să faci e firesc, până când realizezi că sunt oameni care nu se pot ridica din pat, care nu pot umbla, care nu pot să desfășoare nici un fel de activitate singuri, trebuie tot timpul să fie asistați. Abia atunci îți dai seama, totuși, ce om binecuvântat ești. Și după aceea, să încerci să fii aproape de cei care sunt mai greu încercați decât tine.

– Care este, în… general, atitudinea celor care ajung aici, față de moarte?

– Să știți că foarte mulți încearcă, oarecum, să păcălească moartea, în sensul că afișează încă o imagine de om sănătos, care are aceleași preocupări pe care le avea înainte. Sunt mulți care își planifică ce o să facă anul viitor, ce o să facă la casă, ce o să mai schimbe. Îmi aduc aminte de tata, care aici fiind internat, în momentele în care se simțea mai bine, citea. El a fost pictor și profesor și îmi aduc aminte că suna telefonul și povestea cu colegi de-ai lui ce proiecte mai are în minte, ce mai vrea să picteze. Uneori, însă, zicea: „Nu mai pot să pictez cu mâna, așa că pictez în gând”.

Sunt și oameni care își pun problema veșniciei mai serios, dar oamenii aceștia nu se laudă, dar din întâlnirea cu ei simți că preocuparea lor principală e întâlnirea aceasta finală cu Dumnezeu. Majoritatea, însă, încearcă să se comporte normal, să nu-ți inducă ție o stare de disconfort.

– Ați întâlnit și cazuri de atei, la „Sf. Nectarie”?

– Pot doar să vă spun că au fost oameni care au refuzat să se împărtășească, chiar dacă familia ne-a solicitat acest lucru, și atunci sigur că n-am insistat. Până la urmă, e foarte important să știi să nu intri cu bocancii în sufletul omului, dacă el nu se deschide.

Am mai întâlnit o mentalitate care e, sigur, eronată, dar frecventă: mulți oameni consideră că dacă ești bolnav și te împărtășești, înseamnă că lucrurile-s gata și că… pleci. Chiar am avut un pacient care mi-a zis că „nu, încă”, de parcă împărtășania e momentul zero, după aceea vine moartea. Dar, nici nu putem insista. Nu poți să intri cu bocancii în sufletul omului, să-i spui acum, pe ultima sută de metri, că, totuși, o împărtășanie e conexiunea noastră cu Cerul și că efectiv ne umplem ființa de Hristos.

– Ce-i bucură cel mai mult pe bolnavii de aici?

– Uneori, simpla ta prezență. Și lucrurile simple, pe care noi nu le mai băgăm în seamă, pentru că ne risipim, așa, în toate părțile. Sunt foarte atenți la detalii, la ceea ce-i înconjoară și încep să fie mult mai recunoscători pentru fiecare clipă pe care pot s-o observe și s-o… asimileze, cumva.

Îmi aduc aminte că, la un moment dat, o doamnă asistentă n-a avut cu cine să lase copilașul, era pe tură de noapte, și până să vină soțul după copil, acesta a rămas câteva ore aici. Copilașul se mai mișca pe coridoare, mai alerga, mai făcea un pic de gălăgie. Când am trecut pe acolo și am vrut să închid ușa unui salon, un pacient mi-a zis: „Vă rog să lăsați ușa deschisă, că n-am mai văzut un copilaș de nu știu când!”. Și, m-am gândit: El îmi cere lucrul ăsta și sunt oameni în vârstă care sunt iritați de faptul că un copilaș fuge tot timpul pe coridor și face gălăgie… Dar, el poate și-a adus aminte de nepoții lui, pe care n-a mai putut să-i vadă…

Îi bucură, pe oamenii aceștia, și simpla ta prezență, faptul că stai să vorbești cu ei. Au nevoie de afecțiune, dar n-o cerșesc. Cred că sunt cele mai câștigate momente din viața ta dacă stai efectiv lângă ei și doar să-i mai întrebi cum se simt. Sunt oameni care poate-ți cer un pahar cu apă chiar dacă au băut cu câteva minute înainte să ajungi tu acolo, și asta tocmai pentru a simți acea fărâmă de dragoste din partea ta.

– Ce nu știu aparținătorii să facă? Ce greșesc în modul în care se comportă când vin la pacienții internați aici?

– O greșeală, să zicem așa, nevoită, este că de cele mai multe ori se raportează la ei ca la cei care „au fost”, nu ca la cei care încă sunt între noi și cred că lucrul ăsta-i tare dureros, tu s-auzi că ceilalți vorbesc despre tine la timpul trecut. Îi aud că spun: „Lui îi plăcea să…”, „I-am adus că asta îi plăcea”… Și-n momentul acesta îi place aceeași ciorbă pe care tu ai făcut-o cu drag pentru el, dar poate că n-o mai poate mânca. E acel… doliu dinainte, anticipator, care nu e benefic. Apoi, am văzut că sunt momente în care aparținătorii îi sufocă cu… de toate, ca un moment compensatoriu pentru toată viața în care n-au avut grijă de ei. Dacă nu te-a interesat sau poate ai fost mai distant de mama, de tata, acuma, când vezi că-s pe finalul vieții, îl bombardezi, efectiv, cu prezența ta, cu vorbe, cu mâncare, încercând cumva să umpli un gol pe care acum realizezi că, în toată viața ta, l-ai lăsat între tine și el.

– De acord, părinte, numai că de multe ori devenim conștienți de ce pierdem abia în momentul în care pierdem. Sau după ce am pierdut!

– Tocmai de aceea consider că e important să-i prețuim nu doar în ultimul moment pe oamenii pe care-i avem în preajma noastră, pentru că în momentul în care nu mai sunt, părerile de rău deja nu mai… ajută.

– Revenind la dvs.: Ce simțiți nevoia să faceți când plecați de la Centru?

– Cred că cel mai important lucru este ca, atunci când ies cu mașina pe poarta spitalului și închid poarta, să las aici, toate, pentru că nu poți să duci acasă toate aceste probleme. Este o încărcătură mare, dar să știți că de fiecare dată am simțit că Acela care ne-a chemat să slujim aici, la altar, ne ajută și ne întărește.

– Câți ani aveți, părinte?

– 26.

– Mulți înainte!

– Am venit aici la 23 de ani.

– Și cât timp credeți că o să rămâneți la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– Până când voi putea fi de folos. Centrul acesta este pentru mine cea mai mare bucurie, iar Dumnezeu ne ține într-un loc anume atâta vreme cât suntem de folos celorlalți. Atunci când nu mai ești folositor într-un anumit loc, sau un mediu poate este toxic pentru tine, Dumnezeu îți deschide alte uși, îți dă șansa să ieși și să te reclădești.

Să vă imaginați că mi-aș dori să rămân cât mai mult, pentru că în fiecare zi, atunci când intru în Centru, mă uit în primul salon din stânga și-mi aduc aminte că, oarecum, modelul meu patern de aici și-a început Veșnicia. Și atunci, consider că aș fi onorat să rămân cât mai mult timp în acest loc unde atâția oameni își încep Veșnicia și de unde atâția oameni sunt conduși, de fapt, la Porțile Împărăției Cerești.

Autor: Monica Tripon

Ultimele articole

Regele Solomon, înțeleptul lui Dumnezeu

Regele Solomon, înțeleptul lui Dumnezeu

Ca și în cazul tatălui său, biografia Regelui Solomon ne indică o cale comună, cu fapte luminoase, dar și gesturi și acțiuni reprobabile, un tablou amestecat cu lumini și umbre, în culori diferite, ba chiar în opoziție. În consecință, avem de-a face cu o...

Mai multe din Interviu
Muzica vindecă | interpreta de muzică folk Claudia Șerdan

Muzica vindecă | interpreta de muzică folk Claudia Șerdan

Invitată de Diana Găucă Baidoc la Agenda Culturală, interpreta de muzică folk Claudia Șerdan și-a spus povestea impresionantă de viață, cu amintirile din perioada în care a cântat la "Cenaclul Flacăra" sau cea în care a locuit în Italia, ani buni. Ne-a mărturisit cum...

(interviu) Ziua Națională Constantin Brâncuși

(interviu) Ziua Națională Constantin Brâncuși

Un interviu cu Arpad Fabian, profesor de desen la Liceul de Arte Vizuale „Romulus Ladea" din Cluj, pictor și desenator, care ne oferă informații inedite sau mai puțin știute despre  marele sculptor român Constantin Brâncuși. foto: doxologia.ro