„Canonul cel Mare este un monolog poetic pe care autorul îl face adresându-se la două persoane: pe de o parte sufletului său, iar pe de altă parte Mântuitorului Hristos. Față de Mântuitorul Hristos este o permanentă rugăciune, de umilință și de cerere de iertare, de îngăduință. Iar față de sufletul său este un monolog de mustrare. Iar pentru această mustrare autorul, Sfântul Andrei Cretanul, a avut geniala inspirație de a se raporta la personaje din Vechiul Testament și Noul Testament, pozitive și negative. De exemplu pe Cain și Abel – vezi suflete al meu tu nu te-ai asemănat lui Abel cel bun care aducea jertfe plăcute Dumnului, ci te-ai asemănat lui Cain celui ucigaș care și-a omorât fratele. Așa ți-ai omorât tu faptele cele bune, ucigându-le.
Acest canon este un monolog al duhului cu sufletul omului. Adică între partea superioară a sufletului (duhul) care își analizează, îsi cercetează sufletul, un fel de cunoștință obiectivă a naturii umane: suflete al meu, suflet sărman.
Acest Canon este destinat să se citească nu numai în biserică ci și în casa omului și în chilia călugărului. Când te simți împovărat, în zilele de post, într-o zi de vineri când ai postit, sau în oricare post, al Sfinților Apostoli sau a Crăciunului, sau când te simți împovărat și vrei să te liniștești, citește acest Canon, sau măcar o parte din el, pe cântări, deschide la întâmplare și citește două-trei strofe și te vei liniști și te vei regăsi pe tine în adevărul tău lăuntric, și-ți vei deschide calea spre lumină.”
