[two_fourth]
Frunză verde lemn uscat,
Mi-o vinit ordin în sat.
– Du-te, maică, la birău
Și adă ordinu meu.
De la birău pân-acasă
Curuiește-mi o cămașă;
Curuiește-o românească
Și o coasă cătunească.
Pă mânecă de-a dreapta
Scrie-te pe dumneata;
Pe mâneca de-a stânga
Scrie-mi, maică, drăguța;
Pă lătuțu dinapoi
Scrie-mi plug cu șase boi,
Să vadă domnu căprari
Că io-acasă-am fost plugari.
[/two_fourth]
Mai demult, mai ales toamna, satele din Transilvania răsunau de cântecele feciorilor cărora le venea ordinul să meargă în cătănie. Mersul la oaste reprezenta în concepția oamenilor de la țară un moment important care marca viața unui tânăr. Era un fel de pregătire, cu reguli aspre, pentru maturitate. Se zicea că nu-i ficior cel care nu a făcut armata.
De multe ori, feciorii erau luaţi la oaste cu arcanul şi veneau după ei jandarmii sau soldaţii crăieşti. Mulți încercau să fugă pentru a scăpa de militărie și până să ajungă jandarmii din drum în casă, tinerii aveau vreme să iasă prin spate în ogradă şi de acolo să se ascundă în pădure.
Cântecele de cătănie și de război au apărut în folclorul transilvănean pe la jumătatea secolului al 18-lea, când serviciul militar a devenit obligatoriu.
