Cardinalul Nguyen van Thuan și drumul speranței | Episcopul Benedict

„Îmi accept crucea și o sădesc, cu propriile mele mâini, în inima mea. Dacă mi-ai permite să aleg, nu aș schimba nimic, pentru că ești cu mine! Nu mă mai tem, căci am înţeles. Eu Te urmez în patima Ta și în învierea Ta[1]. Acestea sunt cuvintele cardinalului vietnamez Nguyen van Thuan, rostite în timpul detenţiei sale în închisoarea comunistă. Întuneric, izolare, singurătate, brutalitate, absurd. Toată această atmosferă a trăit-o din plin acest om al speranţei din ziua în care, dintr-un arhiepiscop, s-a transformat într-un simplu prizonier. Dar, și-a asumat această stare de la un capăt la altul și a prefăcut oroarea închisorii într-un dar, paradoxal, al lui Hristos pentru sine. Și acest lucru se întâmplă odată cu schimbarea de accent, de pe propriile sale puteri spirituale pe nădejdea în acceptarea planului lui Dumnezeu pentru el.

Arhiepiscopul Francis Xavier Nguyen Van Thuan [în vietnameză: Phanxicô Xaviê Nguyễn Văn Thuận] se naște la 17 aprilie 1928, în partea centrală a Vietnamului, într-o suburbie a orașului Hue. Este cel mai mare dintre cei opt copii ai unei familii de catolici practicanţi încă din secolul al 17-lea. Primește o educaţie religioasă serioasă datorată mai ales mamei Elisabeth, cu care întreţinea din fragedă pruncie discuţii pe marginea Scripturii și a istoriei dureroase a creștinilor din Vietnam. Va manifesta pentru tot restul vieţii sale o evlavie deosebită faţă de Tereza Pruncului Iisus, evidentă în viziunea sa asupra vieţii – atenţia la detalii și la lucrurile aparent mărunte și, în consecinţă, încrederea că Dumnezeu din lucrările mici va face lucrarea Sa mare.

Intră la Seminarul Minor An Ninh la adolescenţa timpurie și își continuă studiile în filosofie și teologie la Seminarul Major Phu Xuan. După terminarea studiilor este hirotonit preot, pe 11 iunie 1953, de către Episcopul Urrutia. Va fi curând însărcinat să păstorească Parohia francofonă Sfântului Francisc, cu scopul de a înlesni trecerea de la o majoritate franceză la una vietnameză. La doar câteva luni după este numit capelan al Institutului Pellerin, la Spitalul Central și în închisorile provinciale. La scurtă vreme va pleca la studii la Roma, unde, între anii 1956-1959, la Universitatea Urbaniană, urmează studiile doctorale în drept canonic, pe care le termină cu o teză dedicată „Organizării capelanilor militari din întreaga lume”. La întoarcere acasă, este numit profesor la seminarul An Ninh din Hue, unde devine și rector. La 13 aprilie 1967, Papa Paul al VI-lea îl numește episcop de Nha Trang, primul episcop vietnamez în acest scaun. Programul său de viaţă și de pastoraţie este exprimat de motto-ul cu care își începe activitatea – Gaudium et spes – un apostolat al bucuriei și al speranţei pentru întreaga sa viaţă. Activitatea sa de-a lungul alor opt ani în acest scaun episcopal se va concentra pe educarea viitorilor preoţi, dar și pe perfecţionarea celor deja existenţi, pe catehizarea tinerilor, pe organizarea diverselor asociaţii parohiale și fondarea unor mișcări pentru dreptate și pace. Va scrie și șase epistole pastorale către enoriașii săi în jurul a diverse probleme contemporane, cu o vizibilă nuanţă profetică. Va deţine și numeroase funcţii administrative locale, dar și externe. Pe 23 aprilie 1975, Papa Paul al VI-lea îl numește co-ajutor al Arhiepiscopului de Saigon cu drept de succesiune și, în același timp, Arhiepiscop titular de Vadesi. Din nefericire, regimul comunist nu aprobă această alegere și îl obligă să se întoarcă la Nha Trang. La întoarcere, este arestat, și, fără să fie judecat sau condamnat, este închis în închisorile comuniste din norul Vietnamului pentru mai bine de 13 ani. Aici va scrie cunoscuta lucrare „Drumul speranţei” (The Way of Hope), o adevărată mărturisire și mărturie, în același timp, a credinţei în Hristos și a speranţei pentru toţi creștinii vietnamezi și nu numai. Ziua de 21 noiembrie 1988 va însemna eliberarea sa, cu obligaţia domiciliului forţat în Casa Arhiepiscopală din Hanoi, fără permisiunea de a efectua vreo slujire pastorală. În martie 1989 își va vizita părinţii vârstnici din Sydney, Australia, și va face o călătorie la Roma, unde se întâlnește cu Papa Ioan Paul II. Din nefericire, nu i se va mai permite să se întoarcă. Își va petrece ultimii ani din viaţă în exil, dar cu inima sa prezent în sânul Bisericii din Vietnam și în mijlocul poporului său. Va susţine de departe lucrarea socială și viaţa bisericească de acasă cu toate puterile sale. În tot acest răstimp primește diferite premii și recunoașteri ale misiunii sale. La 24 iunie 1998 este numit președinte al Consiliului Pontifi cal pentru Justiţie și Pace, iar pe 21 februarie 2001 este numit cardinal al Bisericii Santa Maria della Scala de către Papa Ioan Paul al II-lea.

De la eliberarea sa din închisoare, a suferit șapte intervenţii chirurgicale. Ultima dintre acestea a avut loc pe 8 mai 2002, la Centrul de Cercetare pentru Tumori din Milano, Italia. La câteva luni, Dumnezeu i-a pregătit marea trecere înspre tărâmul eternităţii în ziua de 16 septembrie 2002, la Roma.

Înrolarea în viaţa creștină înseamnă, mai înainte de orice, a-I urma lui Hristos în tot ceea ce El îţi propune. Și, în mod deosebit, a-L urma pe Golgota. Este relativ ușor să fii credincios în vremuri de pace și bunăstare, dar este imperios necesar a-I urma în vreme de suferinţă. Crucea nu este doar un simbol, ci este însăși fiinţa vieţii creștine. De două mii de ani încoace, creștinii serioși Îl caută „pe Iisus Nazarineanul cel Răstignit” și abia după pe „Cel Înviat”. În același timp, experienţa vieţii ne arată că, din nefericire, nu mulţi sunt cei care asumă acest lucru, urmându-i lui Hristos în orice condiţii. Perioada comunistă, dincolo de absurditatea ei și mizeria morală pe care a adus-o, a scos la iveală chipuri de oameni care validează mesajul creștin și care ne conving de frumuseţea vieţuirii evanghelice în această paradigmă. Suferinţa îl face pe om adevărat, îl ferește de orice minciună și îl descoperă în toată splendoarea sa originară. Paradoxal, cei care au asumat această suferinţă, mărturisesc la unison experienţa descoperirii fericirii în lumina revelării lui Dumnezeu acolo, în subteran. Și pentru cardinalul Nguyen van Thuan închisoarea a reprezentat „calea speranţei”, nu doar pentru sine, ci pentru întreg poporul său și pentru toţi cei care au trecut prin dramele regimului comunist. A devenit un far luminos și un punct de reper. De la el ne-a rămas și „decalogul” celor zece reguli de viaţă, borne indicatoare pentru cei care se uită către el. Le vom reda succint: „voi trăi prezentul la modul deplin; voi face deosebire între Dumnezeu și lucrările Lui; mă voi ţine aproape de un singur secret: rugăciunea; voi vedea în Sfânta Euharistie singura mea putere; voi avea o singură înţelepciune: știinţa crucii; voi rămâne credincios misiunii mele în Biserică și pentru Biserică ca mărturisitor a lui Iisus Hristos; voi căuta pacea pe care lumea nu o poate da; voi repurta o revoluţie prin reînnoirea în Duhul Sfânt; voi vorbi o singură limbă și voi purta o singură uniformă: caritatea; voi avea o veneraţie și o iubire specială: Fecioara Maria[2]. Cele zece principii par să fie zece borne pentru înţelepciunea crucii, cu relevanţă specială și repercusiuni hotărâtoare pentru omul contemporan, în drumul către propria înviere.

De fapt, pentru Cardinalul Van Thuan, crucea a însemnat dragostea care cucerește totul, dragostea care învinge totul, dragostea care dă sens la tot ce ne înconjoară. În sinteză, dragostea este cheia lumii. Celor care îl chinuiau în închisoare și îl întrebau „Chiar ne iubești?”, le răspundea limpede „Da, chiar vă iubesc”. „Chiar și atunci când îţi provocăm durere? Când suferi pentru că ești în închisoare fără proces?” „Uitaţi-vă la toţi anii pe care i-am petrecut împreună. Desigur, vă iubesc!” „Și când vei ieși, vei cere poporului să ne găsească, să ne lovească și să ne rănească familiile?” „Voi continua să vă iubesc chiar dacă vreţi să mă omorâţi. De ce? Pentru că Iisus ne-a învăţat să iubim întotdeauna, altfel nu mai suntem demni de a fi numiţi creștini[3]. Credinţa sa se identifica cu viaţa sa, iar viaţa sa nu era altceva decât drumul speranţei prin și către dragoste. Dar dragostea nu era doar scopul și destinaţia, ci certitudinea prezenţei lui Dumnezeu în inima sa, potrivit paradoxului evanghelic, „între deja și nu încă”. Ceea ce impresionează este tocmai forţa generatoare și contagioasă pentru un popor suferind. Tocmai de aceea se transformă într-un personaj viu care validează dragostea drept motorul de funcţionare a întregii lumii și cheia existenţei sale. Omul este dacă iubește, iar dacă iubește, Dumnezeu este în el, în mădularele sale. Deviza sa „dragostea învinge totul” devine un ecou, o urmă, un îndemn, un testament viu…

[1] Five Loaves and Two Fish, Pauline Books & Media, 2003, p. 48.

[2] htt p://www.nguyenvanthuan.com/tenrules.html.

[3] How faith survived in a Communist prison (extracts from the late Cardinal Francis Xavier Nguyen Van Thuan’s address – „Experiencing God’s liberating power” – given at a religious education conference in Los Angeles in 2002), AD 2000, Vol. 16, 4 (2003), p. 10.

Articol publicat în Revista Renașterea, mai 2017

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Mai multe din Biografii
Edith Stein și Știința Crucii | Episcopul Benedict

Edith Stein și Știința Crucii | Episcopul Benedict

Sfântul Pavel în Epistola către Galateni (6, 14) va spune lucrul următor: Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume! De aici și principiul de viață și opera de...

Părintele Ioan Iovan, „martorul euharistic” | Episcopul Benedict

Părintele Ioan Iovan, „martorul euharistic” | Episcopul Benedict

Cine m-a apropiat de Liturghie şi de Euharistie, decât Maica Domnului? Cine mi-a dat în gând atunci și acum? Mă cutremur când creștinii vin să-şi spună ofurile. La un moment dat le tremură fața, ochii, încep să plângă, şi pe mine mă topesc! Din asta trăiesc! Doamne,...

Cuviosul Charbel Makhlouf și calea dragostei | Episcopul Benedict

Cuviosul Charbel Makhlouf și calea dragostei | Episcopul Benedict

„Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu este adevăr. Dumnezeu este dragostea adevărată. Lumea lui Dumnezeu este lumea dragostei; este lumea adevărului, și nu există nici un adevăr în afara dragostei. Omul nu se împlinește decât prin dragoste, și nu ajunge la adevăr decât...