„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.” (Romani 5, 12)

Mai concret, urmările păcatului protopărinților Adam și Eva au fost următoarele: ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, pierderea veșmântului luminos al harului dumnezeiesc, (motiv pentru care s-a văzut goi după cădere), îndepărtarea și înstrăinarea de Dumnezeu, alterarea chipului lui Dumnezeu din om (adică întunecarea minții, stricarea inimii și slăbirea voinței), alungarea din Eden, viață cu muncă grea, suferințe, dureri, boli și necazuri de tot felul, culminând cu moartea. 

Moartea sufletească s-a produs neîntârziat, ea constând în separarea omului de harul lui Dumnezeu. Dar moartea trupească a fost amânată cu mulți ani, pentru a da omului timp de pocăință. Pentru aceasta Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om cu „haine de piele”, adică a adăugat naturii sale corporale un substrat biologic, fiziologic și metabolic adaptat lumii căzute, noilor legi ale corupției ontologice, ca să poată „supraviețui în moarte” (Panayotis Nellas), asemănător celorlalte specii seminale. 

„Sufletul își pierde unitatea substanțială, se pierde în vârtejul haotic al stărilor proprii. Până și diferitele părți ale corpului își reclamă autonomia și independența. Întregul organism, atât cel corporal, cât și cel psihic, dintr-un instrument integru și armonios, dintr-un organ al persoanei, se transformă într-o colonie întâmplătoare, într-o adunătură de mecanisme ce nu-și corespund și funcționează după bunul lor plac. Pe scurt, totul este liber în mine și în afara mea, totul, cu excepția mea.” (Pavel Florenski)

Omul a ajuns să fie sfâșiat de tendințe contrare, să confunde adesea binele cu răul și să își piardă libertatea devenind în mare măsură sclavul patimilor. Omul căzut a devenit prizonier a două „cercuri vicioase”: al păcatului și al morți și al plăcerii și durerii care alternează la nesfârșit. Pentru că iubirea trupească de sine, în virtutea căreia omul fuge de durere și caută plăcerea, a fost determinată și de nevoia sa de supraviețuire, amplificată la rândul ei de conștiința morții și de teama de moarte, dată fiind lumea ostilă și plină de amenințări în care trăiește. 

„Întorcându-se de la Dumnezeu, mintea în loc să comunice hrana sa sufletului, începe să trăiască de pe urma sufletului hrănindu-se din substanța lui (este ceea ce numim valori spirituale). Sufletul, la rândul său, începe să trăiască din viața trupului; aceasta este obârșia patimilor; în sfârșit trupul fiind silit să-și caute hrana în afară, în materia însuflețită, află până la urmă moartea.” (Vladimir Lossky)

Coruperea chipului lui Dumnezeu din om nu a fost totală, acesta nefiind distrus, pentru că nici întreruperea participației la energiile divine nu a fost totală. Omul a căzut prin amăgire demonică, nu a fost născocitorul și agentul prim al răului în lume. 

Păcatul și urmările lui (caracterul pătimaș, stricăciunea și mortalitatea) au trecut de la Adam și Eva la toți urmașii lor naturali. Această stare de reală păcătoșenie cu care se nasc toți oamenii se numește păcat strămoșesc sau ancestral sau originar, pentru că îl moștenim de la strămoșii neamului omenesc, de la începutul istoriei omenirii. Transmiterea păcatului ancestral se realizează în virtutea unității de natură a oamenilor, sau mai precis spus, în virtutea unității transcendentale a omenirii, adică la acel nivel la care toți suntem una, alcătuind „Adamul întreg”. 

Sursa: Cred, Doamne, şi mărturisesc! : file de catehism ortodox, Editura Renașterea, 2024, p. 75 (Comandă cartea AICI)