Doamne, vindecă-mă de frică o carte ce reunește o serie de cuvinte și meditații ale Maica Siluana Vlad. Lucrarea este îngrijită editorial de Răzvan Bucuroiu și publicată la Editura Lumea Credinței. În cuvântul introductiv, editorul propune o caracterizare sugestivă a autoarei, evidențiind îmbinarea dintre sinceritatea deplină a discursului și asumarea unei vieți marcate de jertfă.
Din punct de vedere structural, volumul este organizat în trei secțiuni tematice majore, care trasează direcțiile principale ale reflecției: prima este dedicată isihasmului, a doua abordează tema postului în relație cu moartea și învierea, iar cea de-a treia reunește considerații despre filocalie, suferință, moarte și înviere.
Răspunsurile oferite de Maica Siluana Vlad se articulează într-o viziune coerentă asupra vieții duhovnicești, în care punctul de plecare este conștientizarea propriei stări interioare și redeschiderea către Dumnezeu. În acest sens, ea surprinde mai întâi drama omului contemporan: „suntem abrutizați, morți, amorțiți, nu ne mirăm, nu ne mai minunăm de nimic. Să repetăm dară acest adevăr, că Domnul a ales să moară pentru mine, până când zgura nesimțirii se va crăpa de pe inima noastră și vom simți acea tresărire de uimire în față lui Dumnezeu Mântuitorul” (p. 38).
Din această stare de amorțire, ieșirea nu se realizează printr-o simplă disciplină morală rigidă, ci printr-o reorientare a întregii vieți către Dumnezeu: „să dăm atenție tuturor aspectelor vieții noastre, nu atât într-o încordare năucitoare și zăpăcitoare de a nu face rău, ci printr-o încordare dătătoare de viață, de a ne lipi gândul de Dumnezeu, de a ne aminti mereu de El, de a-L chema mereu în ale noastre … . Să aducem numele Lui în toate simțirile noastre” (pp. 42-43).
Această lucrare interioară devine cu atât mai necesară în fața încercărilor și a fricii, pe care omul este chemat să le gestioneze fără a se lăsa copleșit: „în mare, important este ca atunci când ne întâlnim cu valul să nu ne înghițim apă. În valurile de frică ce se revarsă peste noi, important este să nu înghițim frica” (p. 50). Răspunsul concret la aceste stări nu este izolarea, ci deschiderea către ceilalți prin rugăciune: „rugăciunea pentru întreaga lume este cea care ne ajută. Aici, cum ne învață Sfântul Sofronie Saharov, ne putem folosi de toate simțirile noastre: ne doare, să ne rugăm pentru toți cei care au dureri. Ne doare, să ne rugăm pentru toți cei pe care i-am făcut să sufere … Să-l dăm și pe aproapele Domnului” (pp. 52-53).
În această perspectivă, suferința și căderile nu sunt negate, ci reinterpretate în lumina Crucii: „întâmplările noastre, rănile noastre, căderile noastre ne așeză pe o cruce, nu crucea Mântuitorului, ci crucea tâlharului. Noi toți suntem tâlhari, dar important pentru noi este pe ce cruce ne așezăm: pe cea din stânga sau pe cea din dreapta? Îl hulim pe Dumnezeu strigând la El de ce îngăduie … . Crucea tâlharului din dreapta este crucea pe care ne așezăm recunoscând că pe drept suferim ceea ce suferim” (pp. 57-58).
În cele din urmă, întreg acest parcurs duhovnicesc se concentrează într-o concluzie simplă, dar profundă, în care iubirea devine răspunsul ultim la suferință: „Îmbrățișarea poate fi mai puternică decât durerea” (p. 81).
Autor: Pr. Grigore Toma Someșan
