Tonul general al acestui poem este cel al unei lirici de profundă lamentare, iar în ultima parte a rugăciunii orantul trece la strigătul individual al celui care se roagă, bolnav și ars de febră din pricina insultelor vrăjmașilor.
La origine, probabil că a fost un psalm personal care cânta, în ton de elegie, tragedia națiunii și pe cea proprie. S-a născut deci ca o lamentație individuală, într-o situație de extremă gravitate personală, una care nu poate suporta tergiversarea izbăvirii: „în ziua în care Te chem, grăbește-te să mă asculți” (102, 3b – TM).
Sperând că Dumnezeu îi va răspunde repede, psalmistul s-a plâns că era copleșit și într-o situație critică din pricina dușmanilor săi. Dar el a găsit alinare în faptul că Domnul Se află lângă el și nu-l va părăsi, un adevăr care i-a făcut pe sfinții din toate timpurile să-L laude pe Dumnezeu.
