Acest psalm didactic aduce în discuție nebuloasa problematică a teodiceei (existența și îngăduirea răului). Problema care i-a frământat pe filosofi și pe teologi de-a lungul vremii devine acută la anumite intervale în dreptul fiecărui om pe care nu cunoștinţele vaste, ci însăși condiţia sa umană îl face să înţeleagă, sau mai degrabă să nu înţeleagă, că există ceva implacabil asupra căruia nu are nimic de zis, dar care îl privește personal.
Există, desigur, și interpretarea tradiţională a liberului-arbitru – nu răspunde la toate întrebările, dar e bine să o avem în vedere în căutarea răspunsului: răul indisociabil legat de libertatea umană. Ar fi putut Dumnezeu crea o fiinţă care să nu comită răul? Da. Ar fi fost liberă? Nu. În acea lume posibilă, teologii și filosofii creștini sunt de acord că binele rezultat ar fi fost în realitate un rău și mai mare: a fi obligat să faci binele în absenţa libertăţii este în sine un rău mai mare. Problema confruntării răului devine, în ultimă instanţă, o problemă de credinţă, iar credinţa însăși este unicul răspuns la taina răului. Răul care face încă parte integrantă din lumea noastră. Răul pe care Dumnezeu nu-l oprește nu pentru că nu ne aude rugăciunile (nici nu ar avea nevoie de îndemnurile noastre să facă ce e cel mai bine), ci pentru că poate nu e momentul. Nu putem să vedem sau să înţelegem întregul tablou, din simplul motiv că facem încă parte din el.
